O POVESTE NESPUSĂ; UNA DE RUSALII: “Îţi mai aduci aminte ziua când ai luat soarele şi mi l-ai pus în suflet?”

Azi, de RUSALII, brusc îmi este dor de MAREEA... de sunetul liniștii ei... dar și de Blaga... totul, ca o poveste; una de RUSALII... Dragostea  a ajuns  azi,un sentiment atât de de complex şi-n acelaşi timp, atât de simplu. Este sau nu este. Arzi de dorinţă sau rămâi stană de piatră în fața persoanei care-şi dedică existenţa fiinţei tale. Nu există jumătăţi de măsură când iubeşti.

Și ”tăcerile” mele, explicate prin vorbele POETULUI... ale FILOSOFULUI:

“Îţi mai aduci aminte ziua când ai luat soarele şi mi l-ai pus în suflet?”

– “Ea cântă și eu ascult. Pe buzele ei calde mi se naște sufletul.”

– “În curând n-o să mai pot bea nimic. În curând n-o să mai pot mânca nimic. Căci femeia pe care o iubesc schimbă în lumină tot ce atinge.”

– “Sufletul mi-așa curat cum gândul tău îl vrea, cum inima iubirii tale-l crede…”

– “Îți mai aduci aminte ziua când ai luat soarele şi mi l-ai pus în suflet?”

– “M-am oprit lângă tine când tăcerea ta mi-a spus “Nu mă atinge!”.”

– “În mine se mai vorbește și azi despre tine.”

– “Iubind, ne-ncredințăm că suntem.”

De undeva, de prin văzduhul APELOR... se mai auzi, doar atât:

 “Eram aşa de obosit şi sufeream. Eu cred că sufeream de prea mult suflet.”