Dar, pentru cine cunoaşte cele două nume... "PROPUSE" spre "public debate", chiar nu este o "POVESTE" aiurea...una doar aşa; la trecerea timpului!
- NICOLAE CRISTACHE
Jurnalistul şi prozatorul s-a stins din viaţă la 86 de ani. Acesta a fost una dintre cele mai apreciate voci din presa românească, iar înainte de 1989 s-a remarcat ca secretar general de redacție al revistei „Flacăra”, una dintre cele mai de succes publicații ale vremii.
Nicolae Cristache a ocupat funcții de conducere în numeroase redacții, iar după Revoluție a ocupat funcția de redactor-șef la Curierul Românesc și Expres, director al publicațiilor Zig-Zag, Viitorul Românesc, Ora și Ochiul Soacrei. A semnat articole în Curierul Românesc, Expres, Zig-Zag, Ora, Cronica Română, Jurnalul Național, Lumea Magazin, Ziua, Cotidianul și Sentința și s-a remarcat ca unul dintre cei mai apreciați editorialiști ai presei românești.
Dar iată un pasaj... despre cum ar trebui "descifrat" postum "Cristache" aşa cum adeseori era apelat acesta de către "lucrătorii cu cerneala", de la fostul ziar "ORA".
IULIAN COMĂNESCU:
"Mi-au trebuit 32 de de ani ca să-mi dau seama cu ce s-a ocupat directorul ziarului, Nicolae Cristache, în viața mea. Mă lămuresc exact acum. Aveam o relație bună, dar nu ne vedeam foarte des în afara ședințelor. N-am avut o legătură intensă, apropiată, ca aceea cu Petre Stoica. Dedesubturi jurnalistice sau de-ale scrisului nu m-a învățat – poate știam deja câte ceva, din moment ce mi-a dat tot felul de treburi. Dar mă gândesc că Ora a fost un ziar liberal nu în sensul partidului, ca predecesorul lui Viitorul românesc, ci în spirit. Un loc în care niște oameni mai maturi, în primul rând Cristache, au împins cu o mână invizibilă o adunătură de zurbagii ai informației mult mai tineri către propriile posibilități. Într-un fel, la cum am tot fost mutat prin ziar, mă simt ca un pui de ceva care o tot pornea în câte-o direcție și risca la un moment dat să ajungă într-o fundătură sau într-o rigolă. De fiecare dată, Cristache mă recupera și îmi dădea o altă treabă.
Nicolae Cristache a avut și o bogată activitate de scriitor și a lăsat în urmă o mulțime de romane, volume de publicistică, teatru și eseuri, inspirate din realitățile politice și sociale ale României. Printre acestea se numără: Viața pentru toți (1979); Magazinul de mărunțișuri (1979); Vinovații nu știu nimic (1981); Încadrat în muncă doresc eternitate (1982); Recurs la morală (1984); Bulgăre de nisip (1986); Condamnat la Cotroceni (1994); Ziariștii (1995); Balul nebunilor (1996); Apele din cenușă (1997); Așteptând viscolul (1998); Laboratorul (1999); Teatru (2004); Sofia (2008); Sentința (2010); Dialoguri cu primarul demiurg Gheorghe Iancu (2011); Un erou blestemat: Ceaușescu în toată măreția și sminteala sa (2012); A doua venire (2013); Hitler sunt eu (2015); Seneca îi scrie lui Iisus (2016); Tusi (2016); Nero, neștiutul (2017, în ediții română și engleză); Foc nebun (2017); Elogiu ticăloșiei (2019); Președinte la sensul giratoriu (2021).
Cel de al doilea....
- HANS BERGEL
Hans Bergel este cel mai important scriitor al specificului transilvan, al Transilvaniei ca pamant al mai multor etnii, culturi si traditii, privite dintr-o perspectiva comuna, profund umana si integratoare. Iar, in acest context, personajul aproape mitologic al ciobanului dansand cu lanturi la picioare (in romanul Dans in lanturi) este nu numai cea mai puternica imagine artistica a impotrivirii la comunism, ci si un tulburator omagiu adus poporului roman. Dincolo de aceasta circumscriere teritoriala, insa, Hans Bergel este pentru mine in mod simbolic scriitorul est-european care a trait, dupa eliberarea din temnitele comuniste si emigrare, descoperirea lumii libere ca pe o drama in plus. [...] Hans Bergel a fost intotdeauna o judecata limpede, o privire severa si o inima plina de un entuziasm in stare sa invaluie lumea prin care a trecut si cu suferinta careia s-a simtit solidar. Ii urez marelui scriitor si prietenului - o prietenie de care am fost intotdeauna mandra - inca multi ani plini de sanatate, de pagini scrise si de puterea de a ramane neschimbat. - Ana Blandiana, in Tribuna 429, 16-31 iulie 2020
Fără să fie o vedetă a lumii românești sau a bursei de valori editoriale internaționale, germanul din Rosenau (Rîșnov), pe numele lui Hans Bergel (n. 26 iulie 1925), devine protagonistul propriei vieți refăcute din varia mărturii și comentarii într-o frumoasă – de această dată – carte intitulată fericit Nevoia imperioasă de a scrie (Editura Eikon, 2020) într-un fel un soi de Festschrift, alcătuit de admiratori și prețuitori, români și germani deopotrivă. Cald omagiu și inimoasă evocare adusă unui valoros și important scriitor, prea puțin cunoscut în România, care s-a luptat să rămînă el însuși, după ce a parcurs numeroase adversități politico-ideologice și a înfruntat direct avatarurile unei biografii nu lipsite de provocări majore. Cu o remarcabilă biografie în spate, cu o demnă de mediatizat mai alert bibliografie la îndemîna noastră, ajuns astăzi la vîrsta patriarhilor, Hans Bergel privește spre viitor cu aceeași încredere, așa cum și-a scris cărțile și trăit propria viață. Contribuțiile celor care scriu despre omul și opera – vastă și atotcuprinzătoare, peste 50 de volume – a lui Bergel sînt diverse și acoperă întru totul toate aspectele legate de viața și destinul unui scriitor german născut în România și trăit apoi, după desțărarea din 1968. O biografie de scriitor american, dacă nu ar fi vorba despre dramele celor din România. Arestări, ani de închisoare, interdicții de tot felul, dar și salvarea prin scris și sport. Printre puținii autori din România care au practicat sportul – atletism și schi în cazul lui Bergel, la nivel de performanță și echipă națională. Nu doar pentru menținerea siluetei și pentru a petrece apoi cinci ore la un șpriț după o oră de bătut mingea pe terenul de tenis. Frumoase articole avem în acest volum. Că este vorba despre căldurosul, colegial „Omagiu lui Hans Bergel“ al Anei Blandiana, că este vorba despre excelentele analize critice întreprinse de Peter Motzan, Gheorghe Stanomir, Alexandru Cisek, Olivia Spiridon, Ion Dumitru, Adrian Lesenciuc, interviurile luate de Cornel Nistea și Mihaela Malea Stroe, fragmentul din romanul Dans în lanțuri, nu în ultimul rînd textul inedit oferit de Mircea Popa (corolar al unei întreprinderi de critică și istorie literară) – toate textele aglutinate în acest volum conturează o frumoasă și fraternă evocare a lui Hans Bergel. Mult mai apăsată decît simpla apelare la memoria oamenilor și a unei culturi. „Viața mea e scrisul sau nu e nimic“, spune Hans Bergel și nu avem nici un motiv să nu-l credem, urîndu-i să se bucure în continuare de ce-i place lui mai mult să facă. Să trăiască. Faimosul Jurnal al lui Pavese se numește Meseria de a scrie. Al lui Hans Bergel ar putea fi adăugit cu a trăi. Nu e puțin lucru să iubești viața, nu doar scrisul. Sînt chestii care se simt imediat. Lui Hans Bergel i-au reușit ambele ipostaze.
- BIOS:
Hans Bergel a fost condamnat 1959 la 15 ani închisoare în urma unui proces înscenat la Brașov de securitate, proces la care sentința a fost de la început stabilită. Martorul securității a fost tînărul ambițios Eginald Schlattner. Procesul din 1959 a fost discutat la Freiburg 1992 în mod public prezidat de Dr. Peter Motzan (Cluj, Augsburg) și Gerhardt Csejka (Neue Literatur București/Frankfurt). La Freiburg au fost prezenți 1992 scriitori sași condamnați 1959 la Brașov: Hans Bergel, Wolf von Aichelburg (Herta Müller a scris lucrarea de diplomă la Universitatea Timișoara despre opere lui), Andreas Birkner și Georg Scherg.
Astfel, E.U. am realizat că între cei doi...nu se poate pune un EGAL... şi m-am trezit exact ca-n "DUMINICA TOMII". Precum in situaţia (pe canalul de YTUBE) de la LA TAIFAS.69
Şi la fel de brusc, deodată... mi-am adus aminte de oareşcare amintiri. Aveam o ciudată senzaţie: una, de parcă ţi-ai căuta prin buzunare, o "oglindă veche"; una cu laturile ciobite...
Şi de undeva, din "anotimpuri cenzurate" am părut că aud vorbele lui V.ŞTIRBU....
