joi, 27 iulie 2017

POVESTEA PACATULUI: A CELUI DIN... NOI!

IUBIȚI FRAȚI... SI IUBITE SURORI, DE ORIUNDE AZI O SĂ VĂ GĂSIȚI...  CAND ACESTE RANDURI VOR AJUNGE LA VOI... IN CHILIILE, CASELE SAU BISERICILE VOASTRE... OPRITI-VA ROGU-VĂ UN TIMP DIN RUGĂCIUNILE VOASTRE, DIN TOATE CELE MONAHALE... ȘI ÎNCERCAȚI A (MĂ) CITI! 
POETUL ... CĂPRIOAREI... UCISE DE SETEA DE CARNE FIERBINTE, A LAȘITĂȚII DIN NOI, DIN FIECARE... SPUNEA ODATĂ... CEVA DE GENUL:
Fii voștrii singuri hotăresc în viață
Care-i meseria ce o vor urma,
Fii voștrii mai tărziu învațo
Taina ei fierbinte, nobilă și grea
Căt sunt fragezi încă, mame, învățați-i
Să iubească floarea pură din livezi
Să iubească-ntinsa mare și Carpații,
Ce și înalță-n ceruri fruntea de zăpezi
Sau, altfel spus, raportat la zilele pe care le tot ducem... e adevărat că fiecare în felul nostru, zic și scriu: 
Iaca.. stau şi mă privesc în oglindă… Eu să fiu, oare? Eu, copilul ce am păşit cu sfiiciune pentru prima dată în Sfânta Sfintelor, din bisericuţa de sub deal, atunci când părintele m-a chemat să ies cu lumânarea, acum să fiu arhimandritul chemat în astă seară la ipopsifiere?
Eu, cel căruia părinţii abia au reuşit să-i plătească cantina şi salteaua de la seminar, să fiu acum numit „stăpânul şi arhiereul”? S-au lăsat pe ei, amărâţii… Eu, studentul rupt în coate, ce renunţam la o masă că să-mi pot cumpăra o carte pentru bizantinologie, să port acum însemnele şi rămăşiţele basileilor din Fanar? Eu, monahul ce m-am tuns spre moarte, să port un engolpion ce mă atrage spre pământ în loc să mă apropie de cer?


Pe cănd tot combăteam ADEVĂRUL în ziarul cu același nume, m-a pus CRUDUL adevăr să scriu despre SHOW... ROOMUL din dealul Patriarhiei... cănd acolo se desfășura vreo ședință SINODALĂ!... Ca, bună răsplată pentru CURAJUL de a scrie despre UMILINȚĂ și SĂRĂCIE, purtătorul de vorbe, de la acea ORĂ... mă întrebă sec și ABRUPT, precum întreaga sa găndire: VREI SĂ FACI PARTE DIN GAȘCA NOASTRĂ... ȘI SĂ NU MAI ATACI BISERICA?... Țin minte de parcă ar fi fost ... IERI, cum am lungit întreaga mea MOACĂ și i-am răspuns, așa într-o doară: AUZI MĂI PĂRINTE... SPUNE-MI DACĂ GREȘESC... IISUS A LUCRAT CUMVA ÎN GĂȘTI? SAU PRIN ELE?

UN(UL) „om comun” am văzut plecat sub omofoare de oameni sfinţi, duminică în casa Sfântului Ioan de la Suceava. Am văzut în tânărul arhiereu atâta normalitate, „atât de om” l-am văzut încât am prins speranţă.
Tot în oglindă eram cu gândul… Om de litere. Om de carte. Fineţe teologică. Rafinament. Burghezie şi parfum de Occident. Privire semeaţă, citate şi aforisme la discreţie. O sărbătoare a minţii când îl întâlneai: „Are să fie un arhiereu strălucit. A primit laude la finalizarea doctoratului la universitatea cutare….”
Se simte. Din plin se simte că „soiul” de episcop ce l-am admirat până acum îşi trăieşte apusul. În timp ce „soiul” cel nou, omul cel simplu, tânărul de la ţară, seminaristul şi studentul rupt în coate, monahul cu privirea plecată, se ridică arhiereu demn, cel vechi fuge. La propriu. Şi la figurat. Fără a judeca, dar se simte rânduiala lui Dumnezeu. Pentru că avem arhiereii şi episcopii pe care i-am meritat. Şi pentru care ne-am rugat. Sau nu prea ne-am rugat. Nu judec. Pentru că nu este al meu a judeca.
Texte esenţiale ale Scripturii amendează drastic obiceiul de a-i judeca pe alţii. „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi!“, „A vedea paiul din ochii altuia şi nu bârna din ochiul tău“, „A arunca piatra crezîndu-te fără de păcat“ sunt tot atîtea îndemnuri la răbdare, iertare, concentrare pe limitele proprii şi nu pe derapajele altora. Dar nu rezultă de nicăieri că trebuie suspendată şi judecata de sine. Dimpotrivă! Identificarea relelor proprii, mărturisirea lor şi căinţa sinceră sunt axa vieţii spirituale.
  • CĂȚI CETĂȚENI ONILĂ... VA MAI TOLERA OARE ... MAMA BISERICĂ?

La ora la care vă scriu,iubiții mei frați în HRISTOS, Patriarhia Română și Mitropolia Moldovei și Bucovinei par hotărâte să-l dea jos pe Corneliu Bârlădeanu de pe jilțul de arhiereu, chiar să-l caterisească. În acest fel Biserica arată că Păcatul nu-și are locul în Sfântul Sinod. El poate fi absolvit, pedepsit cu canoane, iertat și chiar înțeles, dar nu poate fi TOLERAT. Ori asta trădaseră părinții Bisericii în prima parte a scandalului. Că tolerează păcatul unui călugăr de a ceda poftelor trupești, fie ele pentru femei, fie pentru bărbați. Am privit îndelung fotografia asta:
Este făcută în Palatul Patriarhal din București, în timpul lucrărilor Sfântului Sinod din 5-7 iulie. În rândul al doilea al coloanei, în plan îndepărtat, surâzător, la brațul unui alt episcop, este cetățeanul Cornel Onilă!
De ce e interesantă poza pentru mine, repet, un apărător al BOR.
Pe 15 iunie, DNA Iași reținuse trei popi, unul pentru că îl presa pe Corneliu să-l susțină pentru poziția de Episcop Vicar, ceilalți pentru că râvneau la lucruri mult mai lumești, bani. A doua zi, în toată presa apăruseră fragmente din referatul prin care procurorii ceruseră arestarea celor trei. În toate relatările se vorbea de înregistrări video ale unor acte sexuale, arhiereul fiind protagonistul. Mai mult, pe 29 iunie, cei trei sunt trimiși în judecată și în rechizitoriul, trimis mai multor redacții, se vorbește clar de șantaj prin intermediul unor filmări indecente!

Biserica mea n-a înțeles în ultimii ani că rolul său în societate este diferit în Secolul al XXI-lea, un secol al încercărilor la care este supus creștinismul. Păcatul apărut chiar în sânul clerului nu mai este arhaica ”încercare la care ne supune Satana”, ci este armă în mâna celor care atacă, ridiculizează tot mai puținii creștini care mai asociază credința cu biserica.

La Sinodul care a urmat scandalului, cel din 5 iulie, nu s-a luat nicio decizie de sancționare a celui care, potrivit Dogmei, a PĂCĂTUIT!. Păcatul trebuia Biserica mea să-l identifice și să-l sancționeze! Trebuia să facă asta dur și cât mai rapid.
În locul unei decizii ferme ce au făcut părinții Bisericii? Au dat atunci un comunicat alambicat din care doar cei chiar interesați de flexibilitatea limbajului monahal au înțeles că nu Sfântul Sinod este chemat să rezolve problemele din teritoriu, ci mitropoliile.În fine, să zicem că nu au știut asta pe 5 iulie, dar nu au văzut cum gestionează situația Înaltpreasfințitul Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei? L-a întrebat pe Corneliu și ăla i-a spus că e o ”înscenare” și apoi a zis că așteaptă finalul procesului celor trei preoți-șantajiști! Păi ce, la procesul lor contează dacă ”arma” cu care era amenințat Episcopul e reală sau nu? Evident că nu are importanță în stabilirea vinovăției lor cu ce au amenințat, ci doar dacă au șantajat sau nu! Dovada cea mai bună este că dosarul a fost trimis în instanță fără a se cere vreo expertiză a filmărilor. Abia după apariția primei filmări din cele 8 găsite la percheziții, s-au învârtoșat toți. L-au oprit pe Corneliu de la a oficia slujbe, au convocat o comisie de anchetă și au convocat o ședință a Sfântului Sinod pentru 17-18 august. Până atunci, pe toate căile se fac presiuni ca Episcopul să demisioneze. Poate o va face, scutind Biserica de disconfortul unei decapitări. Sau poate speră într-o sancțiune ușoară, care doar să-l țină departe de ochii lumii.De data asta privesc atent evoluția, pentru că sper că acest scandal a fost un duș rece pentru ierarhi, că au înțeles că nu se pot juca de-a mesajele publice și, mai ales, sper că au înțeles că unii dintre noi avem nevoie de o Biserică fermă, care să dea exemple ale Prezentului

  • DACĂ TOATE ACESTEA FI-VOR ÎNVĂȚATE

Un ochi îmi râde. Celălalt plânge. Rămân privind la fotografia noului „soi”. Este luminos. Şi dătător de speranţă, pentru mine, pentru copiii mei, pentru ortodoxia românească, pentru poporul lui Dumnezeu. În minte am un melos de demult: „Arhieria Voastră să o pomenească Domnul Dumnezeu, întru Împărăţia Sa, totdeuna, acum şi pururea şi în vecii vecilor”. Să o pomenească, pentru că-i din soiul cel bun
Și, mai ales să nu ne îndepărtăm de DREPT CREDINCIOȘII noștrii... indiferent de ce nume de BOTEZ ar avea, și să mărturisim încă o dată... pentru a nu știu căta oară... precum CREZUL spus ... de noi toți in BISERICĂ, într-o COMUNIUNE de DUH și SPIRIT... ceea ce , CĂNDVA ... poetul CĂPRIOAREI ucise, în noi... mărturisea la răndu-i:
Fii voștrii însă trebuie să învețe ... Din copilărie, încă de la voi... Primele îndemnuri, primele povețe... Dorul de LUMINĂ, scărba de NOROI.... 
Dacă toate astea fi-vor învățate... Restul o să vină de la sine apoi... Și-au să se împlinească VISURILE toate... Ce le-ați pus într-înșii mame scumpe... VOI!!!... AMIN

sâmbătă, 1 iulie 2017

POVESTEA ... UNEI TARANCI... DIN OASTEA LUI AVRAM IANCU

Oameni buni, dar si mai putini buni... povestioara de azi m-am hotarat sa ve-o redau, nu de alta, dar poate ca asa LIVACHE din SAELELE... o sa inteleaga mai bine ce inseamna 15 martie pentru OPINCA din munti!

  • Pelaghia RoşuIoana d’Arc din oastea lui Avram Iancu – cea care a condus călare o oaste de femei!!!
Cine este această femeie despre care Crăișorul Munților amintește în scrierile sale? 


Oamenii care-i cunosc povestea o numesc “Ioana d’Arc din oastea lui Avram Iancu” și o prețuiesc ca pe o adevărata eroină. Doar manualele de istorie o ignoră înlocuind-o cu “personalități” precum Andreea Esca, mult mai importantă în educția copiilor din secolul XXI.Pe numele de fată Pelaghina Dufle, eroina din Ardeal s-a născut în 1800 în satul Mărişel, judeţul Cluj. Părinții au hotărât să o școlească ținând-o acasă și dându-i o educație aleasă. Ajunge să studieze și la Budapesta după care se întoarce în țară unde se căsătorește cu Ioan Rosu, cu care are un fiu, Andrei, cunoscut centurion în timpul revoluţiei de la 1848-1849, revoluție condusă de Avram Iancu în Transilvania. Andrei Roșu este cel care va conduce lăncierii români în a doua luptă de la Mărişel, alături de mama sa. Cronicile timpului spun ca la 12 martie 1849, în cea de-a doua luptă de la Mărişel, Pelaghia Roşu a preluat comanda unui batalion format din femeile satului. 

Hotărâte să-și ajute soții și fii, puțini la număr în fața dușmanului, de unde și pornirea lor de a intra în luptă, aceste femei rămân in istorie prin atacul călare dezlănțuit împotriva inamicului pe care au reușit să-l sperie, făcându-l să se retragă.

Pelaghia Roşu a fost recompensată pentru vitejia sa în timpul revoluţiei paşoptiste. A primit de la guvernatorul Transilvaniei, generalul austriac Wolgemuth, suma de 100 florini la data de 9 octombrie 1850:
„Pe temeiul preaînaltei împuterniciri dela 21 August 1850, ordonez, să se dee Pelagiei Roşu, mama lui Andreiu Roşu din Mărişel, decorat cu crucea de aur pentru merite, suma de o sută florini, drept premiu pentru demonstraţia săvărşită cu isteţime în contra insurgenţilor, pentru eliberarea satului ei, punându-se în fruntea unei cete de femei.” S-a stins din viața la 10 iulie 1870 și a fost înmormântată în cimitirul din satul Mărişel.
  • SA NU UITI ASTA LIVACHE... FIU DE MELETZAN

În amintirea sa, școala din satul Mărişel îi poarta numele. “Şcoala a fost construită în anul 1925 şi a funcţionat iniţial ca şcoală de IV clase, apoi din anul 1960 a funcţionat ca şcoală de VIII clase. În anul 1994 şcoala a primit denumirea eroinei satului PELAGHIA ROŞU.” (scoalapelaghiarosu.ro) În anul 1999 în curtea şcolii s-a dezvelit bustul omagial. 

vineri, 16 iunie 2017

POVESTEA UNOR ROMÂNI... UITATI PE NEDREPT... PRIMA PARTE

POVESTEA DE AZI, ȚINE MAI DEGRABĂ DE UN IERI! INSĂ, PÎNĂ ȘI ACEST IERI FOARTE PUȚINI DINTRE NOI L-AU CUNOSCUT VREODATĂ... PĂRERE MEA. IAR DACA NU MĂ CREDEȚI VĂ DAU DOUĂ NUME: CIPRIAN PORUMBESCU SI ION ANTONESCU...

  • UN GENIU MUZICAL NATIV... OMORĂT LA DOAR 29 DE ANI

Compozitorul a murit la doar 29 de ani, după ce habsburgii l-au aruncat în temniță pentru că milita pentru libertatea Bucovinei.Născut pe 14 octombrie 1853 la Șipotele Sucevei, Ciprian Porumbescu a fost fiul preotului ortodox Iraclie Porumbescu.  Născut Iraclie Golembiovski (Golemb, Galamb=porumbei), acesta din urmă își schimbă numele de familie în Porumbescu în 1881.

  • Cum i-a făcut să plângă Ciprian Porumbescu pe doi criminali, cu care era încarcerat la Cernăuţi.
La sfârşitul anului 1877, marele compozitor Ciprian Porumbescu a fost arestat, împreună cu alţi membrii ai societăţii „Arboroasa“, fiind acuzaţi de trădare de ţară. Timp de trei luni, Ciprian Porumbescu a stat închis în închisoarea din Cernăuţi, unde a fost lăsat să-şi ia vioara cu el. Dupa 11 săptămâni de detenţie, compozitorul a fost achitat în urma unui proces care a durat trei zile.În închisoare, lui Ciprian Porumbescu i s-a dat voie cu vioară, iar lui Constantin Morariu cu flaut. 
Compozitorul sucevean era în celulă cu doi criminali români. Într-una din zile, Ciprian Porumbescu a cântat o doină tristă şi nici bine nu a început că unul dintre colegii de celulă a început să plângă. Întrebat de Porumbescu de plânge, acesta i-a răspuns: “– Of, domnule, răspunse el, am avut o unică fiică, fată mare, pe care o iubeam ca sufletul meu. Aceasta muri, câteva zile înainte de ce am fost adus eu aici. Ea cânta doina pe care ai cântat-o şi Domniata acuma…Auzind Ciprian aceasta, puse vioara iar în scrin şi căzu singur pe gânduri. Povestind el, mai târziu, unei persoane de stare întâmplarea cu puşcăriaşul, această persoană îl întrebă ce gândea Ciprian în momentul când şi-a pus vioara înapoi în scrin. El răspunse:– Îmi veni, atunci, în gând aşa: Doamne, dacă cu violina mea am muiat inima unui criminal, de isbucnise în plâns aşa de amar, cât de fericit aş fi dac-aş avea cu mine, soţ de celulă, măcar o oră, pe acuzatorul meu, pe procurorul (Zotta – n.r.)!”, a povesit Ion Grămadă în cartea “Din viaţa lui Ciprian Porumbescu”.  
„Povestea cum veneau arestaţii la uşa lui şi-l ascultau cu sfinţenie, când cânta la vioară. Odată, a venit o femeie frumoasă şi tânără, care se zicea că şi-a omorât soţul, împreună cu un fecior din sat, din Boian sau de lângă Boian. Femeia aceasta de o frumuseţe rară, înaltă, bine făcută, cu ochii mari ca mura, sprâncenele încadrate, guriţa ca o fragă, corpul mlădios, foarte frumoasă, venind la uşă, i-a zis: – Cuconaşule, te rog să-mi cânţi o doină, căci cânţi atât de frumos, te ascult zilnic, celula mea este lângă a Domnitale, şi pun urechea la zid, ascultându-te cum cânţi din vioară! După ce i-a satisfăcut dorinţa, femeia plângea în hohote. S-au fost strâns toţi cei arestaţi, până ce profosul cu sila i-a gonit în celula lor. Ciprian deprinsese un fel de telegraf la zidul femeii acesteia, care se chema Elisaveta, şi aşa a aflat toată biografia şi istoria vieţii ei. 
După circa două luni şi jumătate de detenţie, Porumbescu şi ceilalţi membrii ai societăţii “Arboroasa” au fost achitaţi de judecători. Când a ieşit Ciprian din penitenciar, Elisaveta i-a sărutat mâinile şi i-a zis că atâta mângâiere a avut; acuma, însă, vede numai osândă şi deznădăjduire înaintea ei. Eu i-am trimis o pereche de ghete şi o năframă frumoasă”, i-a mai scris  Măriora Porumbescu - Raţiu părintelui Constantin Morariu.