POVESTE DE ALTĂDATĂ... Anticarii dispăruți dintr-un alt București

Da, azi voi vorbi despre cărţi şi anticari... o poveste demult apusă exact ca şi cartea pe care recent am lăsat-o a zbura, spre inimile... oamenilor, buni... sau răi.... Era chiar "de bon ton" în decada "70...80"... să te afişezi cu o carte procurată de la vreun anticariat. Eu unul, sincer vă spun... cu vechiu nu mă prea "omoram", dar îmi plăcea şi mi-a plăcut totdeauna noul, şi o "dădeam, adesea,  cu băţul în baltă"... păi, este în ediţie nouă, la librărie" şi replica, era aceeaşi, întodeauna una fără greş, şi care îmi venea ne îintârziată: "taci, ca tu eşti mic, nu şti nimic".... şi, sincer....cam aşa era....

Pe atunci,eu unul, abia de învăţam mirosul de hârtie veche, îngălbenită  şi adăpostită de coperta tare, îmbrăcată adesea în piele şi cu titlu aurit încadrat într-un dreptunghi cu muchiile aurite. Iar, la colturi linia frântă în diferite modele....Şi sigur mirosul anticariatului....Şi uite cum, am ajuns a vă povesti despre "ceastă" lume.

Tot soiul de tipuri umane au dispărut din peisajul capitalei, în ultimii 80-90 de ani. De la precupeţele halelor, la oltenii cu cobiliţe, de la vânzătorii ambulanţi de cornuri, îngheţată, rahat şi plăcinte la ziarişti, copii desculţi şi gălăgioşi, ce duceau în toate colţurile oraşului, indiferent ce nume ar fi purtat acestea, ziarele proaspăt tipărite. Dar, cel mai mult ne lipsesc parcă nouă, celor de azi, anticarii. Cum suntem mai mereu cu nasul prin hârţoage, reviste şi cărţi vechi depănând o lume defunctă, nu îi  mai putem privi decât cu empatie pe aceşti mânuitori ai hârtiei îngălbenite, din universul cărora a rămas în zilele noastre, mult prea puţin. Spre deloc...

 Un articol din „Ilustraţiunea română” din iulie 1933, încă ne oferă câteva informaţii şi anecdote despre anticari. Din acest articol intitulat „Anticarii noştri” aflăm că anticăria ar fi apărut, chipurile, la Lipsca, în urmă cu 433 de ani (la care mai adăugăm 89, câţi au trecut din 1933 încoace), dar devenind cunoscută în principate, abia în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. În interbelic, anticarii erau aşa de mulţi, încât aveau chiar  şi o casă a lor, Casa anticarilor, în spatele Vămii Poştelor, înspre rîul Dâmboviţa. Acum, din păcate, casa lor nu mai există şi nici ei, bieţii anticari, nu îşi mai etalează volumele pe lângă râu, ori pe străzile oraşului.Anticarii erau oameni inteligenţi, cu simţul afacerii, care prindeau repede informaţii, dar şi cunoştinţe de la clienţii lor: personalităţi din lumea condeiului, a medicinei, a avocaturii, de aceea, poate că anticarii aveau multe anecdote şi păţanii de povestit. 

Spre exemplu, George Ranetti,  cel care a fost gazetar la Moftul lui Caragiale şi a condus, alături de N.D. Ţăranu, revista de satiră Furnica, avea de mic stofă de umorist.

• Întâmplare adevărată 

 "Din ce-ai să trăieşti când t’oi face mare?" Îi zicea uneori tată-său, disperat de lenevia lui Georgică. "Din cărţi!", îi răspundea acesta şi îi aducea imediat dovadă : se ducea la anticarul Isac Eskenasy-Cociu şi îi lăsa pentru câţiva lei, toate cărţile lui de drept… Când însă îl lua tată-său la răfuială în serios, ori când începea mamă-să să se vaite şi să plângă (îngrijoratä cum era de viitorul problematic al fiului ei) , Georgică Ranetti se ducea îndărăt la anticar : 

- Cociule (îi zicea), tătiţa, pentru că iar am bazardat terfeloagele-alea, mi-a făcut hai în cap şi tobă din spate. Na-ţi dar francu-napoi şi fă acelaş lucru faţă de mine, cu cărţile de ieri. 

- Păi le-am vândut, dragă Gică. 

 - Atunci… mă duc să-i spun să se scarme iar la chimir, zgârcitul dracului !…

•   Enumerare de clienţi

În afara amatorilor de pistil, care îşi vindeau averea de hârţoage pentru a-şi procura dulcele drog, mai existau câteva tipuri interesante de clienţi: cum ar fi cleptomanul şi bibliofilul adevărat. Nu era rar ca tot învârtindu-se prin prăvălie, câte unul să dosească o carte sub braţ. Şi tot la fel de puţin rar anticarul nu se prindea. De cele mai multe ori hoţul era nevoit să returneze cartea,prins fiind asupra faptului, ca mai apoi să plece ruşinat, val-vârtej, din anticariat.  Bibliofilul adevărat însă era cireaşa de pe tort, încununarea aşteptărilor anticarului şi vaca de muls a acestuia. Pe cât era de pasionat, pe atât de uşor de ghicit era bibliofilul, deloc stăpân pe reacţiile sale. Cum intra în prăvălie, amatorul îşi arunca repede ochii pe rafturi. Dacă vedea o carte rară, pe care o căuta de mult, privirile îi erau bântuite de un oareşce fulger. Anticarului, mereu cu ochii pe client, nu avea cum să-i scape sclipirea asta pofticioasă.

 Cu un vădit dispreţ pe chip, dar  şi cu imensă răceală în al său glas, bibliofilul îl întreba, sigur pe el, pe anticar: " Dar, cu cât dai fleacul ăsta, domnule Pach?”. Iar, dacă anticarul, neimpresionat de jocul clientului, cerea 70 de lei, bibliofilul dădea 30. Se ajungea undeva la, 35-40, şi cei doi făceau târgul.

(sursa citată, dar și imagini folosite: Ilustrațiunea română, 19 iulie 1933, via digibuc.ro)