POVESTE FAR DE VESTE... POLONEZII DIN MUSCEL

 

Oameni buni... dar si ceva mai putin... stiutori, povestea mea, de azi... va face vorbire despre: "Refugiații polonezi ... din  Muscel”. Povestea de la care plec este una reala, si ar suna cam asa:   La 1 septembrie 1939, Polonia a fost atacată de către Germania, această agresiune reprezentând cauza declanșării celui De-al Doilea Război Mondial. După 2 zile interveneau și Franța și Anglia. Războiul polonez devenea rapid un război mondial. Lovitura de grație a fost dată Poloniei de către Uniunea Sovietică, care la 17 septembrie ataca statul polonez la răsărit. Un nou sfârșit al statului polonez.

Nu știu, sincer,  câți dintre noi am înțelege pe deplin ce înseamnă să fii refugiat. Să ți se spună că în 3 zile trebuie să-ți iei câteva lucruri, actele, pe cei dragi de mână, și să pornești la drum, într-o țară străină, să ai contact cu o populație străină, obiceiuri diferite, legi aparte. Și totuși, polonezii, au făcut acest lucru. Începând de la președintele țării, membrii guvernului, șeful armatei, până la ultimul cetățean – poate de câteva luni sau zile, au pășit pe pământul românesc, în dorința de a-și salva viața și de a se reîntoarce, cândva, cumva, în țara natală.

O situație de criză generală a Poloniei și singura soluție viabilă refugierea președintelui, guvernului și a armatei poloneze pe teritoriul României. Oficiali, militari și civili au fost primiți de statul român – ajuns singurul aliat care a putut să-i ajute efectiv pe polonezi. La câteva ore după declanșarea atacului german, Jozef Beck informa autoritățile române, solicitându-le adoptarea unei atitudini binevoitoare în spiritul alianței bilaterale. Peste 50.000 de polonezi au ajuns în România, iar câteva mii în zona Muscelului. Mai departe, il voi lasa a spune "toate cele" pe vechea mea cunostinta, parintele Ovidiu Vlasceanu care a fost atat de amabil de a ma invita, la acel eveniment:

 "Animat de aceste gânduri și de trăiri profunde, am avut bucuria de a participa la un eveniment cu totul și cu totul inedit: Expoziția de fotografie „Refugiați polonezi în Muscel”, care a fost vernisată în cele două capitale ale Țării Românești: Câmpulung Muscel și Curtea de Argeș, dar și în capitala administrativă a județului Argeș, în municipiul Pitești. Evenimentul a fost unul bine primit și apreciat de iubitorii de cultură din aceste localități. Trebuie să ținem cont și de faptul că ne găsim în vremuri de pandemie și totul s-a desfășurat cu respectarea regulilor impuse de autorități.

Inițiatorul acțiunii, domnul Radu Petrescu Muscel a rostit un frumos cuvânt în care a prezentat  realitate istorică a refugiaților. Până la invazia sovietică, survenită la 17 septembrie 1939, speranţele polonezilor în obţinerea victoriei au scăzut treptat, fiind apoi anulate de acest atac surpriză. Lupta pe două fronturi era sortită eşecului, motiv pentru care autorităţile centrale au luat rapid iniţiativa trecerii graniţei cu România.

Această acţiune, disperată, s-a bazat pe cererea anterioară privind acordarea ospitalităţii în caz de nevoie, idee pe care guvernul român a acceptat-o cu condiţia găzduirii în mod individual a preşedintelui şi membrilor guvernului polonez. În ciuda acestor neînţelegeri de moment, oficialităţile române au acordat toată atenţia ca regulile ospitalităţii să fie respectate la un standard cât mai ridicat, alăturându-se rapid simpatiei deschise a opiniei publice.

O parte dintre acești refugiați au ajuns și în zona Muscelului, cea mai importantă personalitate fiind mareșalul Poloniei, Edward Rydz-Smigly, care a locuit în reședința patriarhală de la Dragoslavele. Uitându-mă la fotografii, analizând puțin chipurile celor imortalizați pentru eternitate, am încercat să mă gândesc la sentimentele pe care le-au avut venind pe aceste plaiuri mioritice și de baladă ale Argeșului și Muscelului. Samarineanul milostiv. Aceasta este pilda care mi-a venit în minte, referitor la refugiații polonezi, dar și la modul în care strămoșii noștri s-au comportat față de aceștia.   Românii dintotdeauna au împlinit cuvântul Mântuitorului de a iubi pe aproapele ca pe tine însuți. Aceste precepte biblice s-au văzut și în primirea refugiaților polonezi care, dorind să-și salveze viețile, au trecut granița, ajungând în România. Biserica și Crucea Roșie au fost alături de refugiați, acordându-le alimente, medicamente, îmbrăcăminte, implicându-se în mod real în găsirea unor locuințe în care aceștia să poată viețui.

Mântuitorule, ce să fac ca să moștenesc viața cea veșnică? Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți, îndeamnă Hristos Domnul, după care spune: Mergi și fă și tu asemenea. Porunca aceasta divină a fost respectată și trăită de înaintașii noștri. Nu le-a fost ușor să mai hrănească alte guri, față de cele pe care le aveau deja de hrănit. Desigur că Statul Român asigura un trai minim pentru acești refugiați, însă era loc și de mai bine. Să nu lăsăm ca praful uitării și al nepăsării să se aștearnă peste istoria și dramele omenirii! Făcând acest lucru, devenim părtași la răul abătut asupra vremurilor și oamenilor chinuiți și batjocoriți! Așa cum soarele răsare în fiecare zi, așa și noi renaștem, zi de zi, la viață, având încredințarea că Dumnezeu va avea grijă de noi!

Eu unul, sincer va "mărturisesc" faptul că, mult m-am mai  bucurat că am luat parte la acest eveniment cultural, chiar dacă mulți au fost chemați, însă puțini au fost aleși să prânzească: la ospățul cultural oferit cu  atâta dragoste!