Povestea unei toamne far de toamna

 

Nu știu dacă sunteți de aceeași părere dar în aer îmi plutește a ”praf de pușcă”... și totuși vine toamna... și, vorba poetului... ”vai suntem... bătrâni...” Cu sau făr de sfinți. Amicul meu virtual... din Clujul unui vis uitat, Ion Istrate mi-a trimis o poezie, care cade ca o mănușă peste toate fricile și amneziile noastre de peste timp, de peste istorie.Citiți și înțelegeți, sau regăsiți-vă... la o cană de ceai, de vin..sau un pahar de cognac armenesc...

 DIN NOU DECI TOAMNĂ!

din nou deci toamnă vara ce dispare din nou dar ora signoriei sale!

în cumpăna tăcerii braț ce scuturi prin nelumescul lumii mări de fluturi!

un rug înalt în jur uimit să stai prin dreapta sa lumină vis de mai!

sub zbatrea-i de pleoape aiurând în valea înfocată ca-ntr-un crâng al cerii limpezi sub uitarea ce coboară

în noua oră ruginie clară!

în viu-înec de zodii ce se frâng sub clopotu-i de-arame luminând

din goluri viscolind duh de petale prin părul tău din vechea lume care a-ngenuncheat în sinea ei

tăcută

în noua toamnă limpede ascultă

cu cerbi lunecători prin sorți uitate sub auriul ceas care se bate!

în jarul din cetăți din roșii pete clădind lumina-albastră și-n ureche

un zvon adânc de treceri călătoare

când iar e ea în care-ncet se moare ca într-un grai uitat

cerescul faur

al frunzelor de laur blândul aur!

când înviind din zarea ei

de frunze

revine toamna ruginie unde

e iarăși toamnă

palidă pierdută

tăcere minunată vis

cucută!

într-o rotire suplă care trece prin valsul disperat al verii-aceste și doar în amintirea-acelui gând

se lasă toamna peste sfântul crâng!

din toamna ultimă și tainică sosind

de dincolo de pind

noptatic nimb!

 De acolo, de peste timp, timpul îmi zâmbește... în mâna mea o frunză stă a se colora, în galbenul propriilor noastre dureri... Nu simțiți? Și totuși vine toamna...