Poveste de duminica: ... Acasă la Sfântul Ioanichie cel Nou de la Muscel

 

„Cuvântul Crucii pentru cei ce pier este nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (I Cor. 1, 18)

Cu acest citat pornim din nou la drum, prin Grădina Maicii Domnului, căutând să aducem bucurie pentru ochi și binecuvântare pentru suflet, prin prezentarea unor locuri pline de har, istorie și liniște duhovnicească!

Părăsim Cetatea Basarabilor – capitală a Țării Românești și ne îndreptăm către municipiul Câmpulung Muscel – capitală a Țării Românești, trecând peste dealuri pline de soare și bogate în roade. Nu putem să nu ne aducem aminte, atunci când ne referim la Câmpulung Muscel că, aici își are originea primul document scris în limba română care s-a păstrat: scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung (1521) către judele Brașovului. Având atâtea repere istorice în minte, chiar și drumul tot istoric este (referindu-ne la îngrijirea lui), ajungem la intrarea în orașul istoric. Meditația noastră duhovnicească, frumoasa istorie a localității, intră într-un con de umbră când, în partea stângă, a podului care coboară către drumul european ce duce la Brașov, vedem un morman de gunoaie, care îți taie și răsuflarea, dar și cheful de a mai continua drumul. În partea dreaptă tronează niște ruine care stau și ele să cadă! Frumos peisaj!

Destinația noastră este alta și trebuie să țin cont de acest lucru. Îmi aduc aminte de Gala Galaction care spunea: „Ne împresoară trecutul, ne împresoară umbrele celor ce îngenunchiau la Cetățuie, ce tăiau calea și viața inamicului intrat în valea aceasta.” Așa că, la drum către Mănăstirea Cetățuia Negru Vodă.

Ne deplasăm pe șoseaua de centură, care și aceasta este plină de capcane, pentru că, la un moment dat, dacă ai ceva viteză, te vei bucura de un salt prin aer cu mașină cu tot. Facem dreapta către Valea Mare Pravăț pe o șosea reabilitată, bucurându-ne că mai putem călători și în normalitate.

Indicatorul către Târgoviște ne atenționează că trebuie să mergem la dreapta, pe lângă Holcim. Ca să nu ne tulburăm prea mult de starea jalnică a șoselei, admirăm peisajul care este plin de culoare și de viață. Livezi cu pomi care au crengile până la pământ, datorită bogăției de fructe, văcuțe la păscut, păzite cu strășnicie de bătrânicile cele harnice, întregesc acest peisaj. Respectăm și regulile de circulație, pentru că nu poți merge cu mai mult de 40 de km pe oră. Gospodarii își vând produsele la poarta casei! Cumpărând de la gospodari ai garanția că vei lua produse sănătoase.

Dar...ajungem la destinație! Râul Dâmbovița se arată în fața noastră, croindu-și drum printre stânci!

O „frumusețe” de sat se află la poalele muntelui! Apa nu mai este așa de curată, chiar dacă este curgătoare! Simți până și supărarea apei că este murdărită de cei care viețuiesc acolo, fără să conștientizeze valoarea istorică a acestor locuri! Câteva zeci de mașini erau parcate de o parte și de alta a drumului. Traversăm un pod vechi și începem urcușul către Meteora României. În stânga se aud manele zgomotoase, țipete, urlete, un întreg arsenal de înjurături și altele asemenea acestora, iar în dreapta....urcăm către Dumnezeu!

”Cine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să vină după Mine” (Mc. 8, 34).  Așa e
ste!

Lăsăm în urmă adunătura aceasta colorată și ne uităm către vârful muntelui unde, la 881 de metri se află Mănăstirea Cetățuia Negru Vodă – casa Sfântului Ioanichie cel Nou de la Muscel. Drumul nu este ușor, dar mântuirea este oare ușoară? Este la îndemâna tuturor, dar nu este ușoară. În această zonă a fost o importantă așezare geto-dacică, conform cercetărilor arheologice, dovedindu-se faptul că pe vârful muntelui, dar și la poalele acestuia au fost așezări dacice datate chiar din secolul V înainte de Hristos! Ne îndreptăm către una dintre cele mai vechi așezări sihastrice din Țara Românească. Călcăm pe istorie, respirăm aerul strămoșilor noștri, ne aflăm într-unul din leagănul nostru ca popor. Ne dăm seama de asta? Nu prea cred. Urmele civilizației noastre se vede prin gunoaiele pe care le lăsăm în urmă, chiar și în acest pelerinaj. După câțiva zeci de metri, câțiva copii cer bani turiștilor și pelerinilor. Nu cerutul este o problemă, ci atitudinea celui care cere. Câteva persoane se află în fața mea și asta mă bucură, deoarece pot vedea cum se manifestă. Un gust amar îmi lasă această scenă: copiii se strâmbă dacă primesc puțini bani, ba mai și scot vorbe jignitoare, de parcă cineva ar fi obligat să-i ajute! Ajung și eu în dreptul lor! Vor bani! Îi invit la o porție de muncă și vor avea parte de bani munciți! Se uită ciudat la mine, nici nu vor să audă de așa ceva! Sfinții Părinți ne învață că trebuie să asude banul milosteniei în palma ta, iar Sfântul Apostol Pavel spune că oamenii sănătoși trebuie să muncească, nu să fie leneși, căci: „dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce” (II Tesaloniceni 3, 10). Deci, problema este rezolvată!

Mergem pe drumul Crucii către Mănăstire! 12 Sfinte Cruci sunt de-a lungul drumului abrupt! Golgota României! La fiecare cruce te poți opri pentru rugăciune! Pe lângă popasul sufletesc, ai parte și de popas trupesc, pentru că în afară de cruce se află și câte o băncuță, unde ne putem odihni pentru câteva secunde trupul ostenit de vremuri și de vremi! Poteca este strâmtă, drumul este plin de pericole și necesită o atenție sporită, pentru a preveni eventuale accidente. Un copac uriaș, vechi de secole, ne apare în drum. Câte lucruri nu o fi văzut! Câți domnitori nu se vor fi odihnit, bucurându-se de răcoarea și umbra oferită!

Încă o Cruce, apoi încă una! Candele aprinse! Credința este vie și puternică! Hristos este prezent! Se simte asta în fiecare adiere de vânt! O nouă bancă și o căsuță din lemn plină de icoane, oferă un nou prilej de odihnă întru rugăciune! Pietrele sunt alunecoase, pe anumite porțiuni sunt balustrade din lemn sau din fier. Greutatea drumului ne duce cu gândul la greutățile pe care le întâmpinăm în viață. Însă acest drum greu are meritul de a ne smeri, pentru că suntem obligați să fim cu ochii în pământ, nu cu nasul pe sus! Călătorim printre stâncile cu forme megalitice, de mii de ani, unele prăvălite la poalele muntelui, altele încă la locul lor, având tot felul de forme care mai de care mai ciudate.

Drapelul României – în vârf de munte – străjuit de Cruce, ne informează că suntem la capătul drumului de 40 de minute.

Scriitorul Petre Ispirescu spunea că la Cetățuia „te simți mai aproape de Dumnezeu. Un fel de teamă neînțeleasă ți se strecoară în inimă: rămâi uimit de atâta mărire și pari că ești pe altă lume”.

Descoperirile arheologice dovedesc locuirea acestui loc de mii de ani, valea stâncoasă a pârâului Cetăţuia fiind plină de peşteri, unele naturale, iar altele scobite de sihastrii locului. Denumirea de Cetăţuia (lui) Negru-Vodă este legată de legendarul personaj Negru Vodă. Negru Vodă a fost, potrivit legendei, fondatorul şi primul voievod al Ţării Româneşti.

Intrăm în curtea, micuță, a mănăstirii! În partea stângă observăm bisericuța rupestră, săpată în stâncă! Nu se știe când a fost construită, fiind amenajată într-o peșteră naturală formată inițial din alte trei peșteri alăturate. Biserica rupestră este lungă de 12 metri, lată de 4 metri și înaltă de peste 3 metri! Ctitorul aceste bisericuțe, se presupune a fi voievodul Nicolae Alexandru Basarab, fiul lui Basarab I. Acesta apare în al treilea strat de frescă în naos. Tradiția locală susține că primul ctitor ar fi fost Negru Vodă. Biserica din peșteră, atribuită lui Negru Vodă a fost construită în secolul al XIII-lea, odată cu cetatea Câmpulung Muscel.

La intrare citim că în această bisericuță, în anul 1948, obștea mănăstirii a înmormântat moaștele Cuviosului Ioanichie  Schimonahul, moaște descoperite de protosinghelul Pimen Bărbierul și monahul Isidor, în anul 1944 – zi de miercuri, 26 iulie, în peștera dinspre Valea Chiliilor. În anul 1996, pe 26 iulie, într-o zi de vineri, sfintele moaște au fost redescoperite și puse în racla nouă și cinstite de către credincioșii, care și-au găsit alinare prin mijlocirea și rugăciunea Cuviosului.

Privirea se oprește asupra zecilor de lumânări care ard neîncetat. Durere, rugăciune, speranță, împlinire, bucurie! Sentimentele se amestecă și se completează reciproc între zidurile acestea vechi de mii și mii de ani! În interior se poate observa un mic muzeu cu manechine îmbrăcate în diferite costume și veșminte preoțești, într-o tăcere absolută! Nici nu îndrăznești să rostești vreun cuvânt, pentru a nu tulbura atmosfera aceasta!

La acest schit și-au găsit refugiul, de-a lungul veacurilor, alături de sihaștri, voievozii Țării Românești: Nicolae Alexandru Voievod, Ioan Radu Negru Voievod, Vladislav Vlaicu, Vlad Țepeș, Mihai Viteazul, Matei Basarab, Constantin Șerban Vodă, Constantin Brâncoveanu, dar și primul Rege al României, Carol I. Și iată că ne-a sosit și nouă rândul, să fim trecători și rugători în acest schit.

Începând cu anul 1993, au început ample lucrări la schit. Printre altele, a fost construită și frumoasa biserică în stil maramureșean, care a fost sfințită în anul 2004. Am participat atunci, în calitate de diacon, la slujba de sfințire, săvârșită de Preasfințitul Calinic Argeșeanul și Preasfințitul Casian al Dunării de Jos. Sute de persoane au fost atunci prezente la acest frumos eveniment. Drumul era plin de rugători. Îmi aduc aminte de un episod din acea zi. Cu toții eram obosiți de drumul anevoios, oamenii la fel. Erau mulți pe cărare. Exista pericolul ca unii să cadă în prăpastie, din cauza neatenției și a oboselii. Simțind că pelerinii erau obosiți și tăcuți, Preasfințitul Casian, aflat în fața lor, s-a oprit brusc și a strigat: Fraților! Să rostim cu toții rugăciunea: Tatăl nostru! Sute de glasuri s-au auzit, în cor, pe o distanță de sute de metri rostind frumoasa rugăciune. Totul a revenit la viață! Bucurie și iar bucurie!

În interiorul bisericuței de lemn, un călugăr citește acatistul Sfântului Ioanichie, pentru că suntem acasă la el! Călcăm cu sfială, ne închinăm și îi cerem și noi ajutorul! Bucură-te Cuvioase Ioanichie, bucuria sihaștrilor, se aude după fiecare condac și icos! Să fii acasă la un Sfânt!

Urcăm în spatele bisericii de lemn, iar peisajul este divin! Turla se înalță către Cer! Biserica binecuvintează și ocrotește această vale! Mari și minunate sunt lucrurile Tale, Doamne. Toate cu înțelepciune le-ai făcut!

Pe cel mai înalt colț de stâncă de pe vârful Cetățuii este o cruce, având denumirea de „Crucea dorințelor”, ridicată în anul 1947, pe locul numit Tronul lui Negru Vodă, pentru că aici s-a rugat domnitorul ca să scape de năvălitori. Legenda spune că cel care ajunge aici și se roagă, îi vor fi îndeplinite trei dorințe, însă acestea trebuiesc chibzuite cu mare grijă. Putem observa că, pe cărarea de piatră ce coboară de la cruce, se văd urme de picior săpate în piatră. Se spune că aceste urme ar fi ale lui Negru Vodă și ale soției lui. Dorind să scape de tătari, voievodul a cerut un semn că rugăciunea lui a fost ascultată. Pe când coborau, stânca s-a topit sub pașii lor, semn că rugile le-au fost îndeplinite. 

Ne oprim aici, rostind și noi o rugăciune către Sfântul Ioanichie: "Locuitor în sihăstrie și înger trupesc, de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, părintele nostru Ioanichie: cu postul, cu privegherea, cu rugăciunea, cerești daruri luând, vindeci pe cei bolnavi și sufletele celor ce aleargă la tine cu credință. Slavă Celui ce ți-a dat ție putere, slavă Celui ce te-a încununat pe tine, slavă celui ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri!"