Povestea.... ”PRIVIRII CARE SECĂTUIEȘTE”

 

Azi e duminică. Să vorbim de povestea asta... a deochiului. Mai cunoscută și ca ”povestea privirii care secătuiește”. ... Povestea asta datează tare demult.  Credința în deochi sub o forma înrudită cu cea existenta la noi dăinuie din timpuri străvechi în tot spațiul mediteranean. În Grecia, în Turcia, în Spania și Italia, în țările Orientului Mijlociu, teama de o privire malefică este atât de răspândită, încât a dat naștere unui întreg folclor, de la legende și explicații paranormale, până la tratamentele preventive și curative, cu gesturi și obiecte protectoare, descântece și vrăji cu tăciuni aprinși.

  Efect placebo? Sa fie oare vorba despre faptul, constatat empiric de noi toti, ca atunci cand cineva se ocupa de tine, cu grija si afectiune, te simti mai bine, indiferent ce-ai avea? Dar, de fapt, ce ai avut? Exista cu adevarat acest ciudat fenomen – imbolnavirea subita, ca urmare a unei priviri „toxice” – numit deochi? Asa cum este el inteles in credintele populare, deochiul ar implica un transfer misterios de energii necunoscute intre cel ce deoache si victima sa. Unii il considera pur si simplu un fenomen paranormal – el exista, dar nu poate fi explicat in termenii cunosterii stiintifice actuale. Cel mult, poate fi explicat in termeni de magie. Altii, pozitivistii sceptici, il explica – fara dovezi stiintifice, dar intr-un spirit stiintific -, ca pe o influenta de natura energetica asupra organismului victimei si vorbesc despre unde cerebrale, despre curentii bioelectrici ai corpului sau ceva asemanator, incercand sa impace inca-necunoscutul cu ceea ce e deja cunoscut in oarecare masura. Realitatea este ca, deocamdata, nimeni nu stie ce este cu adevarat deochiul, dar multi cred in el, atribuind cu usurinta o stare de rau, aparuta subit, acestui enigmatic fenomen.

Interesant este faptul ca e vorba despre un rau facut fara intentie; persona care deoache poate sa nu fie neaparat rauvoitoare. Curioasa este si distinctia care se face in sudul Italiei intre deochiul provocat de laude si admiratie, numit mal occhio, si un soi special de vatamare, numit jettatura (aruncare, azvarlire); se considera ca oamenii capabili de asa ceva (jettatori) se nasc cu capacitatea de a arunca, fara intentie, priviri nocive, asemeni unor proiectii sau radiatii daunatoare.

Aproape in toate regiunile unde exista credinta in deochi, el este privit ca un soi de efect secundar al unei priviri invidioase ori doar admirative si staruitoare sau al unei laude aduse de cineva. Chiar si azi, multe mamici pot spune povesti adevarate despre felul in care si-au scos la plimbare copilasul sanatos-tun; pe drum, cineva l-a admirat si laudat, iar la intoarcerea acasa, peste o ora-doua, copilul a inceput sa planga si sa vomite.

Oricum, credinta e foarte veche; deochiul sau ochiul rau (ayin ha’ra) este mentionat si in Vechiul si in Noul Testament, si nu numai o data. „Nu mânca pâinea celui ce se uită cu ochi răi şi nu pofti bucatele lui.” (Pildele lui Solomon, 23:6) ; „Căci dinăuntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile, uciderile; adulterul, lăcomiile, vicleniile, înşelăciunea, neruşinarea, ochiul pizmaş, hula, trufia, uşurătatea – toate aceste rele ies dinăuntru şi spurcă pe om”. (Marcu 7:21-23).

• Cine pe cine deoache?

Desi multi se pot naste cu darul deochiului, superstitia populara atribuie acest „dar” mai cu sema anumitor categorii de persoane, mai susceptibile de a face rau altora printr-o singura privire. Astfel, cei mai primejdiosi erau socotiti:

• oamenii invidiosi (chiar daca nici ei insisi nu erau constienti de invidia pe care o nutreau)

• cei care laudau copiii

• persoanele cu ochi verzi ori albastri (aici se regasesc, dupa spusele specialistilor, niste conceptii xenofobe/rasiste prezente in randul populatiilor mediteraneene, la care predominau ochii de culoare inchisa; „strainul”, demascat prin insasi infatisarea sa diferita de a populatiei locale, era privit oricum cu suspiciune, ca un potential dusman);

• femeile fara copii: intr-o vreme cand a avea copii era ceva firesc, iar a nu avea era considerat o pedeapsa, se credea ca femeile „sterpe” puteau, din invidie fata de familiile cu copii, sa-i deoache pe membrii acestora.

  Si, cu toate ca orice om putea, la un moment dat, sa aiba ghinionul de a intercepta o privire care sa-l deoache, se credea ca vulnerabili erau indeosebi copiii, mamele care alaptau, animalele care dadeau lapte – precum caprele si vacile – si pomii fructiferi.

  
   Dacă există, cum ne apărăm de el? 
  1. Protecții verbale: negarea calitatilor pentru care copilul, de pilda, a fost laudat de cineva; rostirea unor formule speciale (de genul „Sa nu-i fie de deochi!); 
     
  2. Acțiuni precum scuiparea asupra celui lăudat (mai ales copii, cei mai vulnerabili la deochi); iata, o conotatie interesanta: a scuipa asupra cuiva poate insemna (din perspectiva teoriei propuse de Dundes) ca ii redai apa pe care, altfel, ar fi in pericol s-o piarda din pricina deochiului; 
  3. „Urâțirea” intenționată (și mai degrabă simbolică) a copiilor, pentru a nu fi laudati ori priviti cu admiratie excesiva sau cu invidie; de aici, obiceiul, intalnit des in India si Bangladesh, dar si prin Orientul Mijlociu sau Balcani, de a face copiilor „benghiuri” de fard negru, funingine sau praf pe fata.

  4. Purtarea unor obiecte protectoare (cu rol apotropaic, cum il numesc specialistii, adica de indepartare a raului). In Orientul Mijlociu, cel mai popular astfel de talisman este cel de forma unui ochi, a carui privire nemiscata ar contracara, se crede, efectele unei priviri nefaste aruncte de cineva care deoache. In Turcia, aceste amulete, confectionate traditional din sticla alba si albastra, sau ceramica ori lemn vopsit, mai nou si din plastic, sunt numite nazar boncuğu si se intalnesc la tot pasul: se vand cu miile ca suveniruri turistice, sunt purtate de oameni si de animalele domestice, sunt agatate in masini, sunt zugravite pana si pe avioane. Tot in Orientul Mijlociu este extrem de populara amuleta hamsa („cinci”, in araba, pentru ca e vorba despre mana cu cinci degete) – numita de musulmani Mana Fatimei (Fatima – fiica profetului Mahomed), iar de evrei Mana lui Miriam (Miriam – sora profetilor Moise si Aaron), amuleta reprezinta o mana deschisa, avand in palma un ochi. 

     Tratamentele implica mai intotdeauna apa; de la regiune la regiune, joaca un rol uleiul de masline turnat in apa, taciunii aprinsi (sau, in vremurile mai recente, chibriturile) ce vor fi stinsi in apa; ceara picurata, de asemenea, in apa; in unele locuri, farmecele presupun spargerea unui ou (Mexic), aprinderea unei flacari cu al carei fum este afumat cel suspect de a fi fost deocheat (India), iar in Iran se folosesc semintele unei plante (Peganum harmala) care, aruncate pe carbuni aprinsi, pocnesc si se sparg, imprastiind un fum mirositor cu care sunt afumati cei deocheati. Se spune ca, uneori, ritualul se desfasoara, preventiv, si in restaurante, unde cei prezenti sunt expusi privirii multor straini.

      

     

     Aceste actiuni sunt insotite de descantece si/sau rugaciuni; dupa felul in care reactioneaza nu numai victima, ci si tamaduitorul, se poate spune daca a fost vorba intr-adevar de deochi. In Romania, la fel ca si in Grecia, faptul ca acela care descanta incepe sa caste e un semn sigur ca a fost vorba cu adevarat despre deochi. Ce o fi cu adevarat acest deochi, ce interactiuni tainice si neintelese, intre victima si nefericitul nascut cu darul deochiului presupune el, nu stim inca. Dincolo de superstitie, e posibil sa existe o realitate inca necunoscuta si nedovedita.