POVESTEA DE DUMINICA: PEȘTERA SFANTULUI GRIGORIE DECAPOLITUL

Continui azi  ”Bucuria de a fi pelerin”, vazut prin ochii și sufletul parintelui consilier al Argeșului și Muscelului, Ovidiu Vlăsceanu, cu Peștera Sfântului Grigorie Decapolitul!Dar, înainte de a porni vă las iubiții mei cititori să reflectați și singuri la ”Citatul Zilei”. În rest, vă doresc ”o duminică binecuvântată”.

”După rugăciunea făcută în biserica Mănăstirii Bistrița, drumul nu se oprește aici. Observ un indicator: către Peștera Sfântului Grigorie Decapolitul. Sub indicator sunt câteva lămuriri cu privire la traseu și la gradul de dificultate al acestuia. Nu știam ce să fac, dar Sfântul îmi dă un imbold și sufletul mă asigură că totul va fi bine.

Traseul până la peșteră durează aproximativ 30 de minute, mers lejer. Peisajul îți taie răsuflarea: în stânga munte, în dreapta cheile Bistriței! Frumos, frumos, dar ochii se mai rotesc și după eventuale pietre care ar putea cădea de sus!

Nu a fost cazul, ajungând teferi la destinație! Ei, aici, mare problemă! Mergeam cu foc, când, în fața mea, apare o intrare în munte, dar foarte mică. Mă tot uitam după drum, dar se sfârșise. Deci, clar, trebuia să intru în acel loc mic și strâmt! Mare poznă, îmi zic! Eu nu intru! Rămân înțepenit! Mai de rușine, mai de voie de nevoie, îmi fac curaj și pășesc în interiorul peșterii, dar într-o parte, că altfel nu puteam. O stâncă mare îmi apăsa pieptul, aproape să mă strivească. Te pomenești că rămân înțepenit și nu mai pot să ies, îmi tot spuneam în gând. Nu prea am fost pus în situații din acestea și nici nu știam dacă sunt claustrofob. Înaintez câțiva metri! Se schimbă situația! Spațiul s-a îngustat tot mai mult de sus în jos. Am mers în patru labe – ca în copilărie – uitându-mă în sus la stâncile amenințătoare, dar și în față, așteptând izbăvirea prin lărgirea spațiului peșterii. Număram secundele! Simțeam că nu mai pot respira! Curajul cam dispăruse! Zic în gând: Doamne! Unde ești? În câteva secunde se deschide în fața mea un spațiu excepțional, o peșteră magnifică, plină de har și de mister! Vedeam aceste lucruri tot din acea poziție a patrupedului! Au trecut câteva persoane pe lângă mine, și mi-am dat seama de penibilul situației, și m-am făcut că cercetez pereții peșterii. Nu cred că a ținut faza! 

Doamne, ce frumusețe! Bine că era cam întuneric, că altfel se vedea că eram cu gura deschisă!

Un ghid apare în fața noastră și ne vorbește despre peșteră cu mare dăruire și dragoste! Peștera Sfântului Grigorie Decapolitul ocupă un loc particular printre celelalte peșteri din țara noastră. Numele acesteia nu vine de la locul de nevoință al sfântului, ci de la faptul că aici se adăposteau, în vreme de necaz, Sfintele sale Moaște. De-a lungul istoriei, Peștera Sfântului Grigorie Decapolitul ocrotește viața unor personalități ilustre și oferă spațiu de pustnicie pentru numeroși călugări, retrași în acea singurătate, unde practicau asceza monahală și creau valoroase opere culturale, iar în bisericuțele din stâncă, oficiau sfintele slujbe pentru folosul întregii omeniri. Interiorul peșterii se vizitează fără dificultăți. Culoarul de pătrundere conduce într-o galerie principală, asemenea unei săli spațioase. Înaintea unei „scări”, cam la 10 metri, se află o „lespede suspendată”, de pe ea se ajunge într-un culoar înfundat, reprezentând etajul superior al peșterii. Din „galeria principală” se urcă un mic prag și se pătrunde într-un culoar unde se găsește izvorul – două mici fire de apă. 

Punctele de atracție ale Peșterii Sfântului Grigorie Decapolitul sunt cele două bisericuțe. Din „galeria principală”, culoarul stâng, duce în direcția vestică, unde este situată Bisericuța Ovidenia, și tot în acel punct, o scară coboară spre est, către „deschizătura mare” a peșterii, unde este amplasată „Bisericuța Sfinții Arhangheli”. Deschiderea, numită „Fereastra Peșterii”, aflată la 30 de metri deasupra albiei râului Bistrița, permite pătrunderea luminii zilei și chiar a razelor soarelui, care încălzesc și luminează o parte a spațiului.

Bucuria de a fi, fizic, în acea peșteră, era mai presus de teama pe care o avusesem când am dorit să intru. Bisericuțele acelea mici, pe care unii (să le zicem neștiutori), au scrijelit anumite cuvinte, îți dădeau un fior plăcut. În pântecele pământului, Dumnezeu te binecuvintează!

Peștera liliecilor nu e chiar o peșteră, este chiar casa a peste 17 specii de zburătoare în întuneric. Am simțit cum zburau deasupra capului. M-am cam înfiorat, știind cam ce pagubă fac înaripatele dacă se prind în podoaba capilară, nu că aș fi avut prea multă!

Totuși să nu uităm un lucru, extrem de important: uimirea de care avem parte când vedem astfel de lucruri, trebuie însoțită de atenție sporită, când pășești pe stânci, care sunt alunecoase.

A venit timpul să-mi iau rămas bun de la această peșteră, care ascunde multă istorie și rugăciune! Drumul la întoarcere a fost mult mai rapid. Am mulțumit lui Dumnezeu și Sfântului Grigorie Decapolitul că nu am pățit nimic. 

Trecând pe lângă biserica mănăstirii, în partea dreaptă, văd cum lumânările aprinse duc către Cer, ruga noastră! Doamne ajută-ne și nu ne lăsa!”

Si, inca ceva, pentru cei "practicanti", dar si pentru novicii, de zi cu zi: nu uitati si vorbele Cuviosului Paisie Aghioritul: "Fericiti sunt acei oameni care au reusit sa imite pamantul cel smerit care, desi este calcat de toti, ii tine  pe toti cu dragostea sa si-i hraneste cu afectiune ca o mama buna, el care a dat si materie pentru trupul nostru, la creatie!"