POVESTEA PELERINULUI... PRINTRE OAMENI

Pilda de azi este o experiență personală trăită la finalul săptămânii trecute de către prea bunul părinte Ovidiu Vlăsceanu.Citiți, luați aminte...și bucurați-vă de viată! 

Dumnezeu l-a creat pe om, luând o parte din pământul de curând plăsmuit, căruia i-a dat o parte din Sine, suflarea Sa, Duhul cel nedespărțit de sine – Sfântul Grigorie Teologul. Omul, această ființă necunoscută, cum spunea Alexis Carrel, este creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Mare cinste! Dar și mai mare dragostea divină față de creatura Sa!

 

Am început a așterne aceste rânduri, puțin diferite față de cum a fost în primele două articole, pentru a vorbi despre un altfel de pelerinaj, un pelerinaj printre oameni! De ce? Poate că ar fi trebuit să continui cu vizitele duhovnicești prin locurile pline de istorie și de har. Însă, simt că trebuie să împărtășesc o experiență, poate, unică, poate nu, dar cert este că a avut un impact puternic asupra sufletului meu! Duminica trecută, 16 august 2020, pericopa evanghelică vorbește despre vindecarea fiului lunatic! Grea încercare și suferință, atât pe copil, dar și pe tatăl acestuia! Hristos Domnul a vindecat copilul în ceasul acela, în acel moment, nu a mai așteptat nu știu cât timp. A făcut această vindecare pentru că a văzut suferința și durerea  tatălui, dar a auzit și simțit rugăciunea părintelui năpăstuit, care își strângea la piept copilul.

   Pornesc către casă, pe un drum frumos, cu dealuri înverzite, cu păduri seculare, livezi pline de poame, oameni care-și duc vacile la păscut, copii care stau la porțile caselor, bătrâni care se uită în zare după....cei plecați departe, care, uneori, uită să mai deschidă portița care scârțâie! La o intersecție un bătrân face cu mâna la ocazie. Autocarul oprește, ușa se deschide, iar noi călătorii, puțini la număr, și așezați regulamentari pe scaune, așteptăm să se urce pasagerul. O sacoșă urcă prima, și apoi bătrânul! Parcă era coborât din poveste, din alte vremuri! Mulțumește sincer șoferului că a avut bunăvoință de a opri, pentru că de două ore stă pe marginea drumului, rugându-se de cei care treceau să-l ia și pe el. Avea și o măscuță pe mână și îi spunea șoferului că o poartă și să nu se teamă că va sta cuminte pe scaun! Mulțumind în continuu se așează pe un scaun vizavi de o doamnă, cu care începe un dialog, de fapt mai mult un monolog. Eram așezat puțin mai în spate și urmăream această scenă cu mare atenție. Mă simțeam un pelerin printre oameni!

Bătrânul nostru a început să-și povestească viața! ” ”Tată, spunea el, omenia este cea mai importantă. Să nu uităm să fim oameni! Tată, gândul la Dumnezeu!”

Mi-am adus aminte de Sfântul Paisie Aghioritul care spunea că oamenii depărtați de Dumnezeu sunt cei mai nefericiți din lume și în viața aceasta și în cea viitoare, cea veșnică. I se umezesc ochii și îi tremură vocea când spunea că femeia i s-a prăpădit cu ceva ani în urmă și a rămas singur în vâltoarea vremurilor, și are mult de muncă, dar nu are cine să-l ajute. ”Tată, trebuie să muncim, nu putem trăi fără bani, muncim că așa ne-a lăsat Dumnezeu pe pământ. Este puțin supărat că oamenii sunt răi, plini de invidie!”

Teologia pură o găsești la astfel de oameni! Părintele Dumitru Stăniloae ne spunea că egoismul îi face pe oameni netransparenți între ei, face lumea un zid opac între ei și Dumnezeu! Dar cât de simplu explică bătrânelul aceste lucruri! Este puțin încovoiat la trup, îmbrăcat frumos, curat, cu o pălărie pe cap! 

Ținea strâns sacoșa, ca nu cumva să piardă ceva din ea. Apoi o întreabă pe doamna de lângă el, de unde este, dacă este căsătorită. Doamna răspunde că este căsătorită. ”Omenia, doamnă, zice din nou bătrânul, să ai omenie față de soțul tău. Înțelegere și rugăciune!” Și iar i se umezesc ochii de dor și de prea multă singurătate! Arată cu mâna la piept și spune că are în buzunarul de la cămașă pomelnicul, pentru că vrea să ajungă la Mănăstire, la Sfântulița, să aibă grijă de sufletul femeii lui care a plecat la Domnul și să-l ocrotească și pe el de boala aceasta nemiloasă care bântuie azi, deoarece are mult de muncă. Și din nou mulțumește șoferului că l-a luat, că mare pomană și-a făcut! Văpaia speranței se aprinde în ochii bătrânului când vorbește despre căsuța lui, pământul lui, dar mai ales despre văcuța pe care o are și care-i asigură traiul zilnic, pentru că din lapte face cașcaval. Lapte bun, curat, nu ca cel pe care îl găsești în magazin, ne asigură acesta. 

Și desface sacoșa și scoate un cașcaval frumos și galben ca o pâine aurie. Autocarul se umple de mirosul îmbietor și, sincer să fiu, îmi era cam foame!

”Muncesc, doamnă, continuă bătrânul, dar nu mai am putere. Bine că mă ajută Maica Domnului!” Doamna îl întreabă cât costă, iar acesta spune că 25 de lei. Merge să le vândă în oraș să aibă puțini bănuți pentru a putea cumpăra cele necesare vieții. Omenia! Acum vreau să înțelegeți cu adevărat ce înseamnă omenia, chiar dacă este o floare rară care pe la noi demult nu se mai cultivă!

Doamna scoate bănuții din portofel, dar... nu are decât 20 de lei! Cașcavalul costa 25 de lei! Bătrânul este puțin dezamăgit! Ați putea crede că ar fi avar! Dar nu este așa! Pentru el, chiar și 5 lei sunt importanți! Doamna își cere scuze că nu are mai mult! Bătrânul pune cașcavalul în sacoșă, dar nu pentru mult timp! Fața i se luminează! Ehe, cât a pătimit femeia mea, câte boli a avut, dar și cât de mult muncea! 

 ”Doamnă, poftim cașcavalul pentru 20 de lei! Să fie pentru sufletul ei! Să fie pomana mea! Să fie lumânarea mea aprinsă pentru amintirea ei!” M-au cutremurat aceste vorbe spuse dintr-un suflet curat și încercat. M-am gândit la rugăciunea tatălui din evanghelia de astăzi, dar și la Brâncovenii cei sfinți! Hristos este prezent acum și de-a pururi! La intrare în oraș, mașina se oprește și bătrânul coboară. Se duce la mănăstire să se roage, să lase pomelnicul, să vândă cașcavalul pentru care trudește zi și noapte! Pelerin printre oameni! 

   În rest, dacă stăm să citim cu mare atenție cuvintele părintelui Vlăsceanu, îmi permit a vă atrage aminte, tuturor, să vă uitați cu  mare atenție la cel pe care o să puneți ștampila, pe 27 septembrie. De ce spun asta? 

Simplu, cel puțin pentru mine unul:să privim în jurul nostru pentru a vedea pe semenii noștri și pentru a le asculta poveștile vieților lor! Să nu trecem indiferenți și nepăsători pe lângă cei care au o vârstă biblică și nu numai, să-i ajutăm, dar mai ales să-i auzim când spun: privegheați și vă rugați că nu știți nici ziua și nici ceasul în care va veni Fiul Omului! Cu toții suntem pelerini, călători în această vale a plângerii! Trecem unii pe lângă alții în mod mecanic!