O POVESTE ... DIN CE IN CE MAI RARA: Bucuria de a fi pelerin

Azi, cand scriu aceste randuri e deja "vendredi", si am chef de duca! Am sa incep cu o pilda, venita de la un Staret, din "fundul" Moldovei.Care suna cam asa: "Demult, traia un batran, un om cu frica de Dumnezeu, ce-si castiga traiul trecand calatorii, cu barca sa, de pe un tarm pe altul, al unui rau.Intr-o zi, in timp ce mosul il trecea cu barca pe un tanar, acesta observa ca pe fiecare vasla scria ceva si intreba:

"- De ce ai scris pe o vasla " credinta" , iar pe cealalta "fapte bune'?

" - Fiindca acestea doua ma conduc in viata", raspunse batranul.

"- Nu cred ca omul are nevoie de amandoua", spuse cu indrazneala tanarul.Este de ajuns doar una, dupa care sa-ti calauzesti viata: daca faci "fapte bune" este de folos celorlalti, iar daca ai "credinta" iti este de folos tie...insuti."

Batranul nu s-a grabit a-i raspunde , dar a inceput sa vasleasca cu o singura vasla. Atunci, barca nu a mai avansat catusi de putin.Vazand acestea tanarul a inteles ce a vrut sa spuna batranul: numai acela cu suflet cald, luminat de credinta, va avea si o viata curata, adica, incarcata de roadele bunatatii, dar si a milei crestine.Cum ii este Sufletul, asa-i va fi si ...VIATA!

 Azi, eu unul tare mă mai bucur a-l "debuta" între rândurile acestui blog pe prietenul meu, părintele Ovidiu Marian Vlăsceanu. Care ne va vorbi despre "bucuria de a fi pelerin". Iată mai jos, experienta Sfintiei sale ca și pelerin la mănăstirea Bistrița, din Vâlcea.
”Mănăstirea este tinda raiului, casa lui Dumnezeu, poarta cerului, locul împlinirilor, cerul cel de pe pământ şi locul în care se arată iubirea lui Dumnezeu. Zbuciumul societății în care ne ducem viețuirea zilnică, își pune amprenta și asupra stării duhovnicești. Alergăm, muncim, ne uităm speriați la vecinul nostru, la colegul nostru, facem planuri, dar uităm cel mai important lucru: sufletul. Este adevărat că nu se vede, nu se poate atinge, însă, există și are locul lui bine stabilit în trupul firav pe care-l purtăm în frumusețea lumii văzute.

Cu ce se hrănește sufletul? Cu rugăciunea sinceră către Bunul Dumnezeu sau Bunuțul, cu faptele bune, cu Spovedania și Sfânta Împărtășanie, cu participarea la sfintele slujbe, dar și cu vizitarea unor oaze ale spiritualității și trăirii duhovnicești, adică a mănăstirilor.

Într-o frumoasă duminică, pornesc la drum pentru a vizita și a mă ruga la Mănăstirea Bistrița din județul Vâlcea. Pornesc din Curtea de Argeș către municipiul Râmnicu Vâlcea. Afară este cald, atmosfera potrivită pentru rugăciune, însă cel rău parcă vrea să își dea în pântec și să ne strice pacea. Cum face asta? Nici nu are nevoie de prea mult. Gropile mari și primitoare din carosabil, prezente la fiecare pas, parcă ne împing către casă, dorind să ne oprim din urcușul divin planificat. Înotăm prin gropile, deloc primitoare, și, cu voie bună, ne așternem la drum, hotărâți pe treabă.

O mare bucurie cuprinde sufletul atunci când văd frumoasele așezări ale creștinilor români, care iubesc căsuța lor și lucrează cu mare bucurie petecul de pământ, binecuvântat de Dumnezeu.

Legenda întemeierii satului Costeşti spune că sub poalele muntelui Buila s-au aşezat în vechime trei fraţi ciobani: Costea, Bărbat şi Dobre, întemeind satele Costeşti, Bărbăteşti şi Dobriceni. Putem data apariţia toponimului Costeşti în a doua jumătate a secolului XII, în vremea lui Litovoi şi Farcaș. Călcăm pe locuri pline de istorie. Oare ne dăm seama de acest lucru? Grijile și spaimele prin care trecem, ne mai lasă să vedem și pe Bunuțul?

Veche vatră monahală, Sfânta Mânăstire Bistriţa, ctitorie a boierilor Craiovești, zidită între anii 1492-1494 este situată în zona de la poalele munţilor Căpăţânii, odinioară împădurită, pe malul drept al apei grăbite a Bistriţei de unde îşi va fi primit denumirea de provenienţă slavonă, “bîstro” însemnând “repede”. A fost construită de la început  ca o cetăţuie, căci  în zona submontană,  viaţa comunităţilor monahale se desfăşura mai lin. Prima atestare documentară a   Mănăstirii Bistrița este un act datat la  16 martie 1494, al celui cunoscut ca, Vlad Călugărul.

   Mănăstirea a fost distrusă din temelii de către domnitorul Mihnea Vodă,  pe la 1509. Un document al vremii specifică faptul că Mihnea Vodă, care lupta împotriva Craioveștilor, "și mănăstirea lor, carea o făcuse ei pre râul Bistriței, din temelie o au risipit". A fost refăcută în timpul lui Basarab Neagoe, între anii 1515 - 1519, tot de către boierii Craiovești. De-a lungul timpului, a suferit multe faceri și prefaceri, dar cu ajutorul Maicii Domnului a rămas în picioare și va dăinui în veac. Sunt câteva mașini parcate, semn că românii nu uită de Dumnezeu și că, încă, mai au nevoie de rugăciune.

Biserica se înalță semeață în mijocul curții mănăstirii. Liniște! Parcă nici vântul nu mai adie, așa cum o făcuse puțin mai devreme sau poate că îngerii și-au strâns aripile pentru a nu deranja pelerinii. Urc treptele către sfântul lăcaș. Nu uit de măsurile de protecție, punând mască și dezinfectându-mi mâinile la intrare, pentru că măicuțele respectă întru totul dispozițiile mai marilor zilei. Păcat că aceștia nu respectă dispozițiile Creatorului! Dar asta e altă poveste!

La distanță regulamentară, creștinii așteptau să ajungă la racla cu moaștele Sfântului Grigorie Decapolitul. Rugăciune, suferință, speranță! Asta am simțit în sfânta biserică. Da, eram în tinda Raiului! Dumnezeu ne trimite binecuvântarea Sa, ne trimite mijlocitorii cei sfinți care duc rugăciunile noastre cu mare viteză către Prea Sfânta Treime! Mă opresc în fața raclei în care se află moaștele Sfântului Grigorie Decapolitul și mă întreb dacă nu cumva a obosit de la atâția pelerini și rugători! Deh, minte de muritor! Îmi e rușine puțin de aceste gânduri năstrușnice, le alung din mintea mea, pentru că nu făceau altceva decât să mă distragă de la scopul pentru care venisem aici. Am stat câteva momente în fața raclei, pentru a da posibilitatea și celorlalți din spatele meu să se roage, și am cerut mijlocitorului către Dumnezeu să apere poporul român de boală, de foamete, de cutremur, de potop, de năvălirea altor neamuri peste noi, și, de războiul cel dintre noi, care a dus la despărțirea românașilor noștri greu încercați de-a lungul istoriei.

Marele ban Barbu Craiovescu, al Olteniei a adus de la Constantinopol, cea mai de preț comoară a lăcașului, moaștele Sfântului Grigorie Decapolitul. Trupul sfântului nu a putrezit niciodată și s-a dovedit purtător de mari daruri: vindecă bolile trupești și sufletești, aduc ploaia pe timp de secetă, lucru ce face ca lăcașul să fie asaltat de numeroși pelerini. Legenda spune că moaștele sfântului au fost cumpărate de Barbu Craiovescu de la un turc cu aur. Bietul turc bănuia că va lua o sumă importantă echivalentă cu greutatea moaștelor. Însă dragostea banului față de moaște are alt deznodământ: așezate pe un taler, într-adevăr cântăresc greu, dar când banul Craiovescu pune galbenii talerul se echilibrează la o sumă mică. Acest lucru face ca turcul să exclame: „Vezi, vezi, cum creștin la creștin trage”. Se mai spune că la 1763 când epidemia de ciumă cuprinsese  Bucureștiul, este adusă racla cu moaștele Sfântului Grigorie Decapolitul în fața Mitropoliei, iar în urma rugăciunilor ținute ciuma a început să dea înapoi dispărând definitiv. În anul  1656, CONSTANTIN VOIEVOD, donează o raclă de argint în care să fie așezate sfintele moaște.”

Sufletul primise hrana duhovnicească. Am ieșit din biserică și m-am bucurat de frumusețea florilor din curtea lăcașului de cult. Drumul nostru va continua către Peștera Sfântului Grigorie Decapolitul!