POVESTE DE ZIUA MEA... HAI LA "MANDRAVELA"!

 

Mulți dintre noi știm, cunoaștem, dar acceptăm din ce în ce mai puțin...faptul că trecerea anilor nu mai este demult... o BUCURIE!... Iată de ce azi, e o zi ca oricare... chiar și pentru mine, unul. Am am să vă spun o poveste ciudată, precum viața asta... despre MANDRAVELA... acea răspântie blestemată... 

    A, încă ceva: azi nu primesc bani și cadouri... ci doar cuvinte... semnate, au ba! Cu sănătate, tuturor... e prima aniversare, fără de geamăn. Așa a fost să... fie!

În Bucureştiul de altă dată erau câteva “puncte de referinţă”, cunoscute – cel puţin după nume – de toţi locuitorii capitalei. Unul dintre aceste locuri era Mandravela, o mahala de la capătul Bucureştiului (situaţă undeva pe la intersecţia şoselelor Olteniţei şi Văcăreşti din zilele noastre). Două cârciumi, o tutungerie şi o gheretă la care se vindeau fructe marcau “răspântia blestemată”. Aici se termina Bucureştiul – mai erau doar câteva magherniţe insalubre răsărite de prin porumbiştea plină de gunoaie. Cu toate astea, Mandravela era o mahala celebră a timpului. Iar Ion Dragomir – reporterul revistei “Ilustraţiunea Română” - a colindat locul şi ne-a oferit un instantaneu luat în anul 1935, al acestui loc aparte din Bucureştiul de altă dată:

“(…) Mandravela îşi trage renumele de la blestemata încrucişare a două drumuri funeste. Primul, duce spre puscărie; celălalt, spre casa de nebuni şi ţintirimul “Trei coceni" al cărui nume a fost schimbat în “Trei trandafiri" de văduvele tinere, neconsolate, astaca să se ştie că răposaţii făuritori de iluzii matrimoniale zac sub o ţărână atât de prozaic botezată. Când am trecut întâia dată pe la Mandravela, era într'o dimineaţă, doi cetăţeni, cu ochii tulburi şi părul vâlvoi, chefuiau de zor, în sunetele unei viori hodorogite, chinuită de un ţigan gras şi răguşit.

 

- Zi-i, mă gaşpere! - urla unul din cheflii. Că mâine mă 'ntorc iară la 411.

Erau doi proaspeţi ieşiţi din puşcărie, care-şi sărbătoreau eliberarea. Două ore mai târziu, retreceam pe la Mandravela în celălalt sens. În faţa cârciumei unde petrecuseră cheflii se adunase lume, ca la urs. Am văzut uniforme de poliţie şi o ambulanţă a salvării.

- Ce s'a întâmplat?

- Ia, doi proaspeţi scăpaţi de la “411". Au petrecut de ieri dimineaţă, pe neîntrerupte. Pe urmă, s'au luat la ceartă. Unul din ei a “inţepat" pe celălalt. N'a avut săracul parte de libertate.

Compătimirea mergea către cuţitar, nu către cel cu maţele sfârtecate. Totuşi, mi-e drag să, petrec la Mandravela, mai ales Dumineca. Am prilejul să leg cunostinţă cu oameni cât se poate de interesanţi. Aşa, de pildă, aci m'am împrietenit cu Titi Menghină, spaima Văcăreştilor.

Era într'o după amiază. Beam liniştit un păhărel de vin roşu ronţăind alune americane, când un om tânăr, ca de vreo treizeci de ani, lat în spate cât un garderob şi ciupit de vărsat veni, însoţit de o femeie destul de frumuşică şi grozav de împopoţonată, şi se instală alături de mine, la o masă. Mă uitam când la bărbat, când la femeie, ca unul care n'are ce face şi nu mai ştie încotro să-şi arunce ochii. Ea, mândră de atenţia pe care mi-o stârnise, prinse a zâmbi, privindu-mă şăgalnic cu coada ochiului. Deodată bărbatul care “prinsese mişcarea" se scoală cât era de mare, face un pas spre mine şi mă întreabă din vârful buzelor, fără să descleşteze dinţii:

- Îţi place, șefule?

- Cine să-mi placă?

- Dumneaei, face el, arătând cu capul spre femeie.

Nu ştiu de ce, îmi amintii atunci că cimitirul “Trei coceni" se află numai la doi paşi şi cu instinctul prăzii încolţite de fiară, răspunsei tocmai ceea ce bărbatul nu se aştepta să, audă:

- Îmi place! Seamănă leit cu Marlene Dietrich. Să-ţi trăiască!...

El se uită la mine lung, mă uitai şi eu la el, dar ceva mai puţin lung. Până ce, isbucni în râs şi-mi izbi una peste umăr de mă clătinai pe picioare:

- Bată-te să te bată, sfrijitule!... Îmi place că eşti “înfipt"... Vino să-ţi prezint pe Ditrichoaia...

Şi trăgându-mă spre masa lui, ordonă femeii:

- Zi “bonjur" la domnul... E d'ai noştri.

 

Am rămas la masa lui Titi Menghină până spre miezul nopţii. Când m'am despărţit, m'a sărutat pe amândoi obrajii, jurându-mi ritos:

- Când oi avea vreo socoteală cu careva să mi-l spui. Vreau să bag pe unul în spital, în cinstea ta, sfrijitule!...”

Finalul...e pe gustul meu:  ”Aviz celor cari-mi poartă sâmbetele… “