POVESTEA UNUI MARE TEOLOG, ÎNTR-O MARE... PREA MARE, DE PROLETARI!

E UNU DE MAI! AȘA AR FI SPUS BUNICĂ-MIU COSTACHE, DUMNEZEU SA-L ODIHNEASCĂ! AZI, AM SĂ VORBESC DE SINGURUL MARE TEOLOG PE CARE L-A CUNOSCUT ”MOȘUL MEU”... ȘI DE CARE NU S-A DEZIS, NICI ATUNCI CĂND ÎL BĂTEAU LA PICIOARE... ”COMUNIȘTII NAIBII!”

Am văzut că ”PAȘTELE COMUNIȘTILOR”, anul ăsta se nimeri după cel normal, teologal. Povestea pe care am să o aștern pe hârtie e una ”STRICT SECRETĂ”, și care am preferat a o ține în buzunarul de la piept, cât mai aproape de INIMA mea.

”Rendez-vous”-ul acela se petrecu, în noianul evenimentelor politice ale istoriei, mai exact în perioada carlistă, cănd ”LEGIONARII” erau puși la index! Și continuată, pe vremea Bucureștiului... comunizat, cu forța, dar și cu acordul TACIT al americanilor, englezeoilor... și alte neamuri cu ”pedegree”-uri distinse!

Nea Costache s-a întâlnit cu el, cu Sfântul,  în pregrinările sale, prin lumea asta, cănd căruța sa ducea o dată cu cereale, coloniale și alte cele, cuvinte cu parolă, respirații uitate, sau secrete nemilitarizate.... dar toate cu aer de STRICT SECRET. Atunci, din spusele sale, îl cunoscu pe Sfănt... acolo, la el! Un timp nu s-au mai văzut, apoi când l-au ridicat pentru simpla vină, că era simpatizantul lui Dumnezeu, poliția carlistă îl întrebă: ”Auzi, Costache de Zian Boca, sau Arsenie, cum îl mai știți voi, ce poți a ne spune? ”. Bunul tăcea, își mușca ușor buza de sus, ”îmbrăcată” într-o mustață fină, de cavalerist de roșior, și răspundea sec: ”Domnilor eu sunt prea mic, el prea mare... el ACOLO sus, eu... aici, jos!”. Și polițaii de atunci mustăceau a neîncredere și-l amenințau voalat: ”Măi Constatine să nu ne minți, că ști ce pătești...”. Costache îi privea cu acel licăr, a tăranului iubitor de viață și le răspundea ălora sec: ”Știți ce scrie la intrarea în București? Scrie, pe dreapta cum intrați ... FI DEȘTEPT! Zău asa, va pierdeți TIMPUL degeaba cu mine!” Polițaii rămâneau năuci de ”TUPEUL” tăranului din inima cea încinsă a Bărăganului... ”

Apoi, când regimul se schimbă și PROLETARII din toate zările se adunără acolo, la putere, într-o dimineață, de început de septembrie, gardul gospădăriei din satul acela din Băragan, acolo, la piscul Crăsani, fu invadat de către ”pulanul” noilor autorități. Îl prinseră pe „moșul meu, cel drag. Apoi, mai mult târându-l spre dubă îi țipau: ”MAMA TA DE LEGIONAR, DE BURGHEZ, TE OMORÂM DACĂ NU ÎI PUI PE AȘTIA SĂ SEMNEZE ȘI DACĂ NU NE SPUI DE BOCA, DACĂ A FOST COLEGUL TĂU... MAMA TA DE LEGIONAR, PAȘTELE MĂTII..”

”Atunci am văzut pe Părinte acolo cu mine, am înțeles că nu sunt SINGUR...și am tăcut, am răbdat... Și/, l-am întrebat eu, ce a urmat? Într-un tîrziu m-au depus acolo în bătătura casei...și am REZISTAT. ... Iar el acolo, atât de aproape de mine, la propriu ... dar nu aveam de ce să spun ce și cum. Apoi, când l-au scos din preoție, în București, a stat în mai multe case prin București, știam de el, ne vedeam prin București, dar nu aveam voie să mă aproprii de el!  Oricum și așa maică-ta a tras... fiind extramiculată de la medicină, că nu a vrut să mă TRĂDEZE!!!.. L-am revăzut de curănd, era la Sinaia... la un grup de maici, de acolo... Dumnezeu să-l țină în Putere”.

Nu am uitat aceste cuvinte, pentru că mi-au fost spuse exact în ziua în care MĂICUȚA mea s-a dus, precum un ÎNGER, la TATĂL CERESC! 

Mai apoi, la APUSUL vieții domniei sale, îmi spuse: ”Hai tataie, este momentul să mergem să vezi locul unde stătea SFĂNTUL!”. Din păcate nu a mai reușit  a merge cu mine acolo, și a murit ”în exil” în propria sa casă... A murit zămbind cu ochii ... SUS la el, într-o ploaie atât de caldă, care parcă, spun cei care au fost de față, semănau cu niște LACRIMI de Sfânt! Era clar... prietenul lui, ZIAN nu-l uitase! 

Casa în care s-au întânit am văzut-o mult mai târziu, acolo, în aproprierea Foișorului, casa unui alt unchi de al meu, lăsată moștenire mamei mele,  iar ea mi-o lăsase moștenire celui care scrie azi... aceste rânduri!

  DIFERENȚA DINTRE VOI, PROLETARII DE IERI, CAPITALIȘTII DE AZI ȘI CHIABURII DE IERI E UNA FOARTE MARE: ACEȘTIA ÎL AVEAU PE DUMNEZEU DEASUPRA CAPULUI, SPUNEAU RUGĂCIUNEA CU SUFLETUL CURAT... 

ȘI PE SFÂNT ÎL AVEAU ÎN LACRIMILE, CUVINTELE ȘI RUGĂCIUNILE LOR! ASTA, MĂI GUNOAIELOR, NU AȚI PUTUT ARESTA NICIO DATĂ!... ATÂT.