POVESTEA UNEI ABSENȚE NEMOTIVATE: REȚINUT DE CATRE STATUL PARALEL!

VINERI 8 IUNIE: PENTRU MUSTĂCIOSUL DE LA PSD, PĂREA O ZI IMPORTATNTĂ! PENTRU EL, PENTRU PESCAR... ERA DOAR O ZI POSOMORÎTĂ! CINEVA, DINTRE FOȘTII SĂI COLEGI DE LICEU ÎL INVITASE, DUPĂ  TREIZECI DE ANI, SĂ PARTICIPE ÎN A FACE PARTE DIN ”TABLOUL” DE C(L)ASĂ; A UNEI CLASE DIN CARE... FUSESE ALUNGAT CU PIETRE...: CELE ALE LAȘITĂȚII COLECTIVE!

SĂMBĂTĂ  SEARA, LA DOAR O ZI DUPĂ ACEL PROIECT, PE CARE-L REFUZASE... ”MUSTĂCIOSUL” SE ADRESA MULȚIMII DIN PIAȚĂ, CU NIȘTE CUVINTE CARE AR FI TREBUIT SĂ VINĂ CEL PUȚIN PENTRU EL, MULT MAI REPEDE. NU AZI, NU ACUM! ATUNCI... MICA SOCIETATE, A CLASEI... PARCĂ 10 L... S-A FĂCUT CĂ PLOUĂ. ȘI AFARĂ, CULMEA DESTINULUI... ERA SOARE...

ATUNCI, PENTRU  DOI COPII DE 15 ANI...SINTAGMA ”IAR TRECE NEBUNUL”... DEVENEA MAREA PALMĂ, DATĂ UNUI STATULUI PARALEL, CEL ADEVĂRAT... A FOST SAU NU AŞA? MAI ȚINEȚI MINTE, DRAGI COLEGI?! DACĂ NU, VĂ REAMINTESC E.U: ERAM PRIMIT ÎN UTC... IAR ATUNCI, CAND MĂTUȘA MARELUI GĂDE(A) A SPUS :”AI CEVA DE SPUS... ÎN APĂRAREA TA”... M-AM POMENIT ZICĂND: ”DACĂ TOȚI CARE GREȘIM IN FELUL ACESTA, SUNTEM PRIMIȚI ÎN UTC... NU E DE MIRARE CĂ, TOATE MERG SPRE O ANUMITĂ DIRECȚIE... ÎN ȚARA ASTA”. ȘI, TOT LA FEL DE BINE RECUNOSC CĂ,  DOAR ATUNCI, NUMAI ATUNCI... CLOPOȚELUL M-A SALVAT! LA DOAR TREI ANI DISTANȚĂ; NU MAI MULT, ”NEBUNUL” CĂDEA. ȘI CREDEAM CĂ, O DATĂ CU EL ȘI ȘLEAHTA DE NEBUNI CARE-L ÎNSOȚEAU!

AM IERTAT, DAR ORICĂT AM ÎNCERCAT NU AM PUTUT SĂ UIT... LAȘITATEA PRIVIRILOR VOASTRE CĂND TOȚI AȚI ȘTIUT CĂ NU AM FOST EU ACELA , CI O ANUME ”ODRASLĂ” DE MELEȚEAN... PARCĂ SIMION ÎL CHEMA. ȘI AȚI TĂCUT! ȘI (IAR) AȚI TĂCUT. IAR AZI... PE SITE-URI DE SOCIALIZARE... SCRIEȚI CĂ: ”Au trecut 30 ani de la terminarea liceului! Imi pare rau ca am fost doar 15 dintr-o clasa de 39 de elevi. ”... E.U. UNUL AM LIPSIT MOTIVAT... NU M-A LĂSAT STATUL PARALEL, DE ATUNCI... DE ACUM, ȘI DIN  DINTOTDEAUNA! DAR CEILALȚI? 

ÎMI PERMITEȚI O VARIANTĂ DE RASPUNS?!... DACĂ DA, CU TOT RESPECTUL ANILOR CARE S-AU AȘTERNUT ÎNTRE NOI, IATĂ O POSIBILĂ EXPLICAȚIE, DATĂ DE PĂRINTELE N.STEINHARDT! ATENȚIE VĂ ROG... 

 Tatăl lui Nicu Steinhardt nu încape în grila psihologică a celor de la Securitate. Pe 31 decembrie 1959 la ora 8 dimineața, fiul său fusese chemat la sediul din Calea Plevnei nr. 145. Era într-o joi. Când, cu o zi înainte, vine citația de chemare, Nicu Steinhardt nu e acasă și cel care semnează de primire e tatăl său. Nu-i arată fiului hârtia de îndată ce acesta se întoarce acasă, cum ar fi făcut pesemne, plângând și căinindu-și copilul, mai toți părinții din lume. O pune deocamdată deoparte, se poartă normal, se gândește să-și lase băiatul să doarmă noaptea liniștit și-l trezește a doua zi devreme, arătându-i hârtia și spunându-i cum crede el că va trebui să se poarte. Și anume: să-și ia cu el valiza cu câteva lucruri. Să fie pregătit pentru arestare. Trebuie să-i facă pe securiști să înțeleagă de la bun început că nu încape negociere: nu va fi martor al acuzării, nu-și va trăda prietenii. Fiul face întocmai. (,,Am cu mine valijoara, în buzunar câteva tablete de vitamina C și de piramidon și o carte groasă.”)

„De ce ai venit cu valiza?”, îl întreabă anchetatorii. „Nu vrea nimeni să te aresteze. Ai fost chemat doar în calitate de martor.” Va trebui doar să spună despre cei deja arestați că, în prezența lui, au purtat „discuții dușmănoase”. Că au complotat „împotriva orânduirii de stat”. Atâta tot. A, dacă refuză s-o facă, e altceva! Dar nici unul dintre anchetatori nu crede că ar putea să refuze. În joc e viața „bătrânului”: n-o să-și lase tatăl, la cei 82 de ani, să moară acasă, singur, „ca un câine”. „N-o să mai apuce să te vadă. Când ai să ieși tu, el n-o să mai fie.”

După opt ore de discuții, Nicu Steinhardt tot n-a semnat  declarația în forma în care i se cere. La ora 4 după-amiază e lăsat să plece. Începe Anul Nou. I se dă timp de gândire până luni. Are trei zile să se hotărască. De el depinde dacă acesta va fi ultimul revelion petrecut cu tatăl său.

Ce face „bătrânul” odată fiul revenit acasă? Îl beștelește: „Ce-ai mai venit acasă, nenorocitule? Le-ai dat impresia că șovăi, că poate să încapă și posibilitatea să-ți trădezi prietenii. În afaceri, când spui lăsați-mă să mă gândesc înseamnă că ai și acceptat. Pentru nimic în lume să nu primești a fi martor al acuzării”.

Fiul îi răspunde. Îi spune cât de teribilă e închisoarea, că el, tatăl lui, e bătrân și că va rămâne singur cu o pensie mică. Îi spune că „perspectiva închisorii, a suferinței și, pe deasupra, gândul la nenorocirea lui” – îl îngrozesc. 

Și iată răspunsul tatălui:„E adevărat, zice tata, că vei avea zile foarte grele. Dar nopțile le vei avea liniștite, vei dormi bine. Pe când dacă accepți să fii martor al acuzării, vei avea, ce-i drept, zile destul de bune, dar nopțile vor fi îngrozitoare. N-o să mai poți închide un ochi. O să trebuiască să trăiești numai cu somnifere și calmante; abrutizat și moțăind toată ziua, iar noaptea chinuitor de treaz. O să te perpelești ca un nebun. Cată-ți de treabă. Hai, nu mai ezita. Trebuie să faci închisoare. Mi se rupe și mie inima, dar n-ai încotro, de altfel, chiar dacă apari acum ca martor al acuzării, nu fi prost, după șase luni tot te ia. E sigur. [...] Și în astea trei zile care ne rămân să nu-mi vorbești nici un cuvânt despre proces, Securitate, închisoare. Vreau să le petrecem împreună, plăcut și liniștit.”

Vine dimineața zilei de luni. Valiza stă pregătită lângă ușă. Bătrânul, „în pijama, mititel, grăsun, voios, e numai zâmbete și-mi dă sfaturi ultime, ca antrenorul înainte de meci”: „Ți-au spus să nu mă lași să mor ca un câine? Ei bine, dacă-i vorba așa, n-am să mor deloc. Te aștept. Și vezi să nu mă faci de râs. Să nu fii jidan fricos și să nu te caci în pantaloni.”