Poveste de Sfânt Andrei

Se spune că o dată pe an, la Sfântu’ Andrei, când e lună plină, de prin ape sau din pădurile alea rele, ies oamenii-lup. Știți voi, strigoii. Acele creaturi grotești, la care ți-e groază doar să te gândești, care caută să facă rău oamenilor, care se bat la răscruci, care bine că apar doar o data în an . Căci altfel, vai de noi.

    Când eram eu, mai mic, bunicul meu îmi spunea povești care mai de care mai înfricoșătoare, cu strigoi sau vârcolaci, sau cu tot felul de lucruri, care îmi făceau pielea ca de găină. Dar, dragii mei, ce am să vă spun eu, chiar s-a întâmplat, iar povestea asta a rămas mărturie întâmplării aceleia grozave .
E vorba de o noapte de Sfântul Andrei într-un sat din ținutul Sucevei. Un sat micuț și aproape mort, cu case sărăcăcioase și suflete ticăloase, care de abia mai știau sățină la cuvântul lui Dumnezeu.
Țăranii din satele celelalte tare se mai temeau să calce pe la vecinii lor. Căci de fiecare dată, cine se încumeta să-și pună piciorul pe ulițe, nu ajungea teafăr acasă. Ba era bătut cu ciomegele de tâlhari, ori era înșelat la bani de vreun presupus negustor, ori cine mai știe? Iară la șezători, cei din Pricoleni, căci așa se numea satul, ședeau toți într-un colț fără să-i bage nimenea în seamă .
La marginea satului, într-o casă dărăpănată, ca mai toate celelalte, trăia o familie de țigani lingurari. Aveau un singur copil, pe Maria, o țigăncușă a dracului de frumoasă. Semăna leit cu maică-sa pe când era tânără.
Și toți o iubeau. Flăcăii erau în stare să-și dea până și garoafele alea roșii, pe care le purtau cu atâta dragoste, semn că erau pe cale să devină bărbați, iar fetele când o zăreau se ghionteau:“ Ia uite fă, iar e aia!” Și oricât de invidioase ar fi fost, orice cusur i-ar fi găsit, erau nevoite să accepte că Maria era mai frumoasă și mai bună decât ele. Și tare se mai făleau țiganii cu fata lor.
Și într-o zi, mai pe la începutul lui noiembrie, fata veni acasă foarte tulburată. Răbdătoare, maică-sa așteptă o zi, așteptă două , trei și până la urmă își întrebă fiica :
– Ce ai, fiica mea? De trei zile, parcă nu mai ești Maria mea, fata pe care mai ieri o legănam pe genunchi și căreia îi dădeam țâță să sugă? Ce afurisit de flăcău ți-o intrat în inimă? Hai zi-mi și mie care-i împielițatul care ți-o fi făcut vreo pricină?
Dar cine să-i răspundă? Maria stătea într-un colț pe rogojina ei și bolborosea cuvinte numai de ea știute. Doar câte odată ce-i mai lăsa să-i scape niște vorbe despre o arătare care îi apăruse în oglinda fântânii. Atât izbutise să-nțeleagă maică-sa . Și tare se mai amăra cu asta… ”Eee, o să-i treacă ! O fi vreo toană de-a ei! “ se amăgea și spera . Și zi de zi îngenunghea în colțul de la răsărit al casei, unde erau icoanele și spunea “Tatăl nostru “ și câte și mai câte rugăciuni, care le învățase de la popa din sat. Dar fără vreun rezultat …Maria devenise retrasă. În fiecare noapte, în somn bolborosea, șuiera, ofta și apoi se cufunda în somnul care trebuia să-i fie odihnitor .
Într-o noapte mama copilei avu un vis ce o făcu să verse lacrimi amare, și să-și regrete ziua în care-și născuse fiica. În vis, se făcea că erau în ale douăzeci și noulea lui noiembrie, pe vremea când cei din casă trebuiau să ungă ferestrele, tocurile ușilor, melițele, coarnele vitelor, iar Maria, o văzuse clar maică-sa, în loc de uns vitele și melițele, preferase să se joace cu cățelușii, cărora abia le dăduseră ochii.
Mama fetei se trezi plângând. Își amintea de parcă totul s-ar fi întâmplat cu o zi în urmă. Și doar o întrebase pe Maria dacă dăduse cu usturoi pe unde îi zise. Și își amintea și cum a doua zi, de Sfântu’ Andrei, găsi melița unsă cu ceva roșu, sânge de strigoi, după cum se zicea în bătrâni .
Vedeți voi, dragii mei, tot din bătrâni se povestea că melița roșie în ziua de Sfântu’ Andrei era semn rău. Se spunea că gospodăria cu pricina fusese pângărită de strigoi. Iar aceștia, la următoarea noapte când vor ieși la lumina lunii, se vor întoarce și vor lua întâiul copil născut al familiei.
Și vai de părinții Mariei. Căci atâta odor aveau și ei. O singură fată. Atâta le dăduse Dumnezeu. Și de bună seamă că erau mulțumiți numai cu atât. Dar ce folos dacă unicul lor copil avea să cadă pradă unui pricolici ? Căci tot din bătrâni se mai spunea că nimic nu poate opri o astfel de creatură să vină să-și ia ce-i a lui . Crucile sau usturoiul ? Simple jucării . Un singur lucru mai rămânea să le ție focul în suflet : credința în bunul Dumnezeu .
În zilele următoare, Maria era din nou pe picioare. Ba chiar mai frumoasă ca de obicei. Babele care-i știau povestea, nu se fereau să spună :
– Fata asta are pe dracu-n ea !O să vedeți voi la Sfântu’ Andrei.
Și auzind astea, părinții fetei se amărau și mai tare . Zilele treceau. Treizeci noiembrie era din ce în ce mai aproape. Blestemată noapte !!
Și într-o zi, după hora de duminică, ce încă se mai ținea în pofida ticăloșeniei oamenilor, Maria veni și spuse părinților :
– Mamă și tată, lăsați-mă  și pe mine să mă duc la șezătoare în noaptea de Sfânt’ Andrei .
– Nu fata mea. Tu nu știi ce noapte e asta? Vrei să-mi fure și unicul meu copil? Măcar trupul rămâie-ț-ar lângă noi, că sufletul ți-a fost luat de un an aproape .
În acel moment, fetei îi sclipiră ochii ca niciodată, ca și cum din cărbunii ascunși adânc în sufletul ei ar fi renăscut o văpaie de foc.
– Mamă, dacă nu mă lași, să știi că eu o să mor . Fie că vrei, fie că nu.
Auzind astea, tatăl fetei, un lingurar cu mustăți întoarse și mândru de sine ca nimenea altul, spuse :
– Fata mea, tu unica și scumpa mea copilă, singurul lucru pentru care mai trăiesc, spune-mi, de ce ții așa de mortiș să te duci? Nu vrei să petreci o noapte așa de urâtă ca asta lângă părinții tăi ?
Iar fata, zâmbind parcă hoțește, cu aceeași sclipire ticăloasă în ochi, se întoarse spre tatăl ei care îi stătea înainte :
– Tată , eu mă duc . Ce e scris , trebuie să se întample .
Astea fură ultimele ei cuvinte. Dar povestea nu se încheie aici. Vedeți dragii mei, cuvintele fetei nu erau cuvinte de zis părinților. Și nu multe erau fetele care aveau curajul să spună asta.
Orele treceau. Și veni și douăzeci și nouă ale lunii. Satul, mai bine zis sătenii, dacă nu prea mai știau de frica lui Dumnezeu, măcar o știau pe cea a strigoilor. Și când soarele mai avea câteva ceasuri până la apus, mai toți sătenii își ungeau porțile, apoi tocurile ușilor, apoi melițele și coarnele vitelor cu usturoi. Până și părinții Mariei.
Iar fata se gătise ca pentru nuntă. Își puse straiele cele bune, după care își pieptănă părul ore și ore până când soarele ajunsese la apus. Atunci se duse înaintea părinților:
– Mamă , tată , eu am plecat. Rămâneți sănătoși și să ne vedem cu bine .
Părinții se uitară la ea cu ochii lăcrimând. Aveau o altă fată în fața lor. Nu pe Maria pe care o cunoșteau ei, copila pe care o crescuseră cu sudoarea frunții, nu fata pe care o iubeau toți, ci o străină cu o strălucire de drac în ochi. Totuși , mai aveau puterea s-o îmbrățișeze.
– Du-te cu bine fata mea. Domnul te aibă-n pază!
Și o urmăriră cum își luă câteva fuse și plecă spre satul vecin. Ce șezătoare? Ce sat vecin ? Ce Sfânt’ Andrei ? Știau ei prea bine unde se duce ea .
Și trecu și noaptea aceea. Lătrară câinii spre dimineață, să fi fost vreo trei ceasuri în noapte, dar cine să iasă? În noaptea de Sfânt’ Andrei nu e bine să ieși afară. Mai ales dacă te împinge ceva de la spate. Sau dacă auzi voci care te strigă. Atunci nu e bine nici măcar să răspunzi .
Și Maria nu mai veni nici dimineață. Părinții o plânseră o zi, o săptămână, o lună, două, dar nu cutezau să-i facă slujbă ca de îngropăciune. Nu exista zi în care amândoi țiganii să nu fi blestemat ziua în care s-au născut. Și așa trecu aproape un an. Că așa trece timpul, dragii mei, cu bune, cu rele, și nici nu-l simți .

Era în preajma Sfântului Andrei. “Blestemată zi !” după cum ziceau toți sătenii. Mai ales cei ce cunoșteau povestea Mariei, fata răpită de strigoi, după cum se bănuia. Însă mai toți luară aminte de întâmplarea aceea. Și în zilele următoare mai toți sătenii curățau caței întregi de usturoi și ungeau tocurile ușilor și ferestrele și coarnele vitelor și melițele, să nu care cumva să fie pângăriți de vreun pricolici sau cine-mai-știe-ce creatură de-a dracului .
Și veni și ziua împricinată. Cei doi țigani se treziră, făcură cele trebuincioase și apoi merseră la biserică, așa cum nu se mai întâmplase de ani buni. Orele treceau din ce în ce mai greu. Memoria lor era încă proaspătă. Ba mai proaspătă ca niciodată, s-ar fi zis “Cum a plecat ea sărăcuța , cine știe unde să ajungă … of , măcar de-aș fi știut …singura fată, off ! “

Seara veni pe nesimțite. Cei doi se rugară bunului Dumnezeu și apoi se culcară. Însă acea noapte nu avea să fie odihnitoare …
Să fi fost trei ceasuri trecute în noapte, când câinii se apucară să latre. Să fi văzut voi cum se trăgeau din lanțuri, cum lătrau, ca și cum ar fi văzut ceva creaturi de ale dracului, cum schieunau…Afară, doar o lună plină ca niciodată lumina satul. Și cuibăriți în patul lor, și așa ca vai de el, cei doi țigani auziră pe lângă câini și un glas ce părea cunoscut:

– Tată ! Mamă ! Veniți să deschideți !

Să fi vrut ei să răspundă și nu prea. V-am zis, dragii mei, în noaptea Sfântului Andrei, nu e bine să ieși, orice s-ar întâmpla.
Totuși, atrași ca de o licărire de suflet, cei doi se încumetară să iasă . Auziră din nou :

– Mamă și tată, veniți să deschideți !
Și câinii schieunară ca și cum o legiune de draci i-ar fi înconjurat .
– Iacătă – mă ! Am venit să vă văd ! spuse o voce de fată , o voce pe care țiganii o cunoșteau prea bine , o voce pierdută în urmă cu un an, tot în acea noapte blestemată .
– Tu ești Mario ?
– Eu sunt .
– Apăi intră, de nu vrei să stai la poartă .
– Nu se poate, că acuși tre’ să plecăm. Zorile nu trebuie să ne apuce pe tărâmurile astea. Dar hai, deschideți poarta să vă văd.

Iară ei făcură întocmai . În fața lor, văzură pe Maria. Aceeași fată pe care o pierdură cu un an în urmă. Razele lunii îi străluceau în ochi. Aceeași privire ca de drac, aceleași straie. Și când își văzu părinții, Maria zâmbi. Avea niște dinți ca de fiară, iar când îi îmbrățișă, țiganii simțiră o piele rece ca de sticlă . Iar în fața porții, o trăsură din care se auzeau voci. Un vizitiu, o trăsură, dar nici un cal. La câțiva metri, la răscruce , câțiva oameni , sau așa păreau, se certau .

-Da’păi intrați, că nu e timp și nici loc de stat afară. Uită-te la oamenii ăia de acolo .
– Lasă mamă, ca acuma venim noi. Si lasă-i, ca aia sunt supușii mei. și nu o să vă facă nici un rău dacă sunt eu aici. Nici acum și nici vreodată. Acuma trebuie sa plecăm. Zorii sunt pe cale să se ivească, iar lumina nu ne mai priește ca-n alte dăți. Rămâneți sănătoși și să ne vedem tot așa la anul .

Spunând acestea, fata își mai privi o dată părinții și apoi plecă în lumea ei de suflete reci pe care nici toată căldura soarelui nu o mai poate încălzi. Iară țiganii rămaseră cu gurile căscate…

Acuma, dragii mei…. Să vedeți voi ce au spus babele a doua zi: cică o haită de strigoi ar fi bântuit noaptea ce tocmai trecuse pe la porțile lor. Că o fi fost așa sau nu, eu nu vă pot spune… Numa’ un singur lucru să știți: nici un strigoi nu se duce la familia lui taman în noaptea de Sfântul Andrei și să nu facă rău decât dacă nu rămăsese un strop de credință în el.