O POVESTE PUȚIN ȘTIUTĂ: Legiunea militară română... care a băgat spaima în bolșevicii din Siberia

 

A existat pelicula numită ”Capacana Mercenarilor”, dar se pare că Nicolaescu nu aflase atunci, despre acest episod, de la celebrul său unchi... Iată: lumea nu cunoaște o epopee a ostașilor români transilvăneni, care au dezertat din armata austro-ungară, când România a intrat în războiul de eliberare a Ardealului din 1916. Voluntarii ardeleni au fost preluați de armata țaristă și integrați în Armata Regală română. Alți voluntari au preferat după ”trădarea” păcii de la București din mai 1918, sub patronajul germanofilului Alexandru Marghiloman, să se implice în luptele cu bolșevicii din Rusia cuprinsă de revoluție. ”O Anabasis românească”, aşa a denumit istoricul român Constantin Kiriţescu această campanie fără egal în istoria militară românească. Paradoxal, despre eroismul unei legiuni românești care a stăpânit Siberia, între 1918 – 1920, s-a scris extrem de puțin. Sursele sunt doar memoriile unor foști ofițeri implicați în lupte ca sublocotenentul Simion Ghișa sau ofițerul Elie Bufnea.

 

Istoricul Cristian Negrea a scris un amplu material științific despre eroismul de legendă al corpului militarilor români, pe care bolșevicii l-au botezat „Dikaia divizia”, adică divizia sălbatică. Numele oficial a fost Corpul voluntarilor români din Siberia sau Legiunea română de vânători transilvăneni-bucovineni din Siberia, după numele strămoşilor romani și a luptat sub comanda Corpului Militar Cehoslovac, care cuprindea trei divizii care în 1918/1919 a fost vârful de lance împotriva bolșevismului până ce s-au retras prin Vladivostok către casă și pactizând cu bolșevicii, lăsându-i pe români în ariergardă, ce au repurtat strălucite victorii de au uimit lumea. Ardeleanul din Apuseni, Simion Ghişa, ne-a lăsat o exelentă carte de memorii ”Luptele românilor cu bolşevicii în Siberia, 1918” apărută în 1930, în care se evidențiază o istorie eroică puțin cunoscută astăzi.Revoluţia democrată din martie 1917 şi instalarea guvernului social-democratului Kerenski a ajutat formarea primului corp de voluntari transilvăneni şi bucovineni, dar odată ce bolșevicii sprijiniți de germani și austrieci au preluat puterea, iar în Ucraina s-a instalat un guvern marionetă a Berlinului, românii ardeleni și bucovineni s-au înrolat în armata aliaților coordonată de misiunea militară franceză. Simion Ghișa cu alți camarazi străbate toată Ucraina și zona Volgăi, căzând de câteva ori prizonier la bolșevici. Cu greu ajunge la Celiabinsk unde se înrolează în legiunea românească, subordonată francezilor. E interesant de observat că toată floarea tineretului și intelectualității Rusiei erau de partea albgardiștilor. La bolșevici treceau doar tâlharii și minoritarii, care impuneau un regim al terorii. Orașele eliberate de albgardiști sau cazaci erau oaze de normalitate. Populația rusă îi aștepta cu flori și alimente, precum și cu cruci sau multă speranță, pe eliberatorii români, cehi, francezi sau sârbi. Când erau reocupate de bolșevici, comitetele revoluționare formate din chirchizi, turkmeni, gruzini, evrei sau chinezi executau sălbatic populația civilă. Chinezii erau folosiți de comisarii bolșevici ca și călăi, executând cu barda pe rușii care mergeau la moarte cântând cântece patriotice sau religioase. Rușii erau uciși de bolșevici ca și mieii, multe vieți încheindu-se mucenicește cu rugăciuni către Hristos. Rusia bolşevică încheiase pacea de la Brest-Litovsk cu Puterile Centrale, pentru a fi liberi să-i înfrângă pe albgardiști. Toată Rusia sudică și Siberia era cu opoziția albgardistă, cu sotniile căzăciști, dar bolșevicii finanțați de nemți și băncile americane au reușit să înfrângă rezistența rusă creștină. Cristian Negrea surprinde lupta românilor din Siberia într-un interesant articol: „Ideea aliaţilor era trecerea tuturor voluntarilor, de toate naţionalităţile, pe frontul francez, la fel cum s-a reuşit în 1917 trecerea a 1800 de voluntari cehoslovaci prin portul Arhangelsk. Dar Lenin se opunea categoric, la cererea germanilor. Aşa că o nouă idee se înfiripa, cea de reconstituire a frontului oriental din armatele ruşilor albi la care să se adauge şi contingentele naţionale ale voluntarilor, după ce ruşii albi îi vor învinge pe bolşevicii care trădaseră cauza aliată, mai mult, pactizaseră cu austro-germanii oferindu-le accesul la grânarul ucrainean şi la rezervele de minereuri ruseşti. Voluntarii români s-au organizat cum au putut, beneficiind de suport din punct de vedere al subzistenţei şi aprovizionării de la corpul cehoslovac, mult mai bine dotat şi aprovizionat. Românii îşi organizează primele două regimente, „Horia” şi „Alba-Iulia”, bine înzestrate, inclusiv cu câte un tren blindat fiecare, şi au început organizarea celui de-al treilea regiment, „Mărăşeşti”. Comandant militar al corpului este numit colonelul ceh Kadletz, dar se aflau în subordinea Consiliului Naţional Român (constituit la 3 august 1918) condus de Voicu Niţescu. Motivul pentru care un colonel ceh a fost numit la comanda corpului românesc nu trebuie să ne mire. În primul rând, corpul român depindea din punct de vedere al aprovizionării de cel cehoslovac, mult mai bine organizat şi mai numeros, datorită demersurilor lui Masaryk şi trecerii acestuia pe lângă autorităţile ruseşti antibolşevice din regiune şi sprijinului direct al misiunilor aliate din Siberia, dar şi a sprijinului de care s-a bucurat în trecut în rândul autorităţilor ţariste şi mai apoi a celor ale lui Kerenski. Românii se adunau tot mai mulţi în punctele de concentrare de la Samara, Celeabinsk, Irkutsk şi Vladivostok. Îşi formează regimentele independente, sub steag naţional, şi intră în misiune. Încă de când erau parte a corpului ceh, românii voluntari au luat parte la primele lupte împotriva bolşevicilor. Acum, ca şi corp naţional şi independent, li se dau misiuni specifice, iar cea mai mare răspundere era paza căii ferate a transsiberianului, artera de care depindea existenţa armatelor naţionale şi a celei populare a ruşilor albi din Siberia. Voluntarii români cu sediul la Kinel sunt poziţionaţi până aproape de Ufa, şi resping prin luptă atacurile bolşevice. În apropiere de Ufa, un atac puternic bolşevic reuşeşte să rupă legătura pe calea ferată dintre frontul de pe Volga şi cel interior, dar după o zi de luptă, beneficiind şi de ajutorul unui corp cehoslovac, legătura este refăcută. Unităţi româneşti sunt trimise în urmărirea bandelor bolşevice în pădurile din împrejurimi pe care le risipesc, punându-le în imposibilitatea de a mai ataca calea ferată. La Celiabinsk, trupa cea mai puternică şi mai bine organizată este cea românească. Treptat, în paza şi stăpânirea lor intră întreg oraşul. Fabrica de oţel, depozitele militare, administraţia financiară, gara, podurile de cale ferată, clădirile publice, lagărul de prizonieri, toate sunt păzite şi apărate de români. Chiar şi clădirea în care se află statul major rus este păzită de voluntari români. Instrucţia recruţilor ruşi se face de către români, la fel şi străzile oraşului sunt patrulate zi şi noapte de voluntarii români. Doar garnizoana Celiabinskului este rusească, pe motiv de orgoliu, deoarece aici este instalat comandamentul suprem al armatelor naţionale. Dar practic întreaga forţă militară este în mâna voluntarilor români. Necesitatea apărării Transsiberianului a făcut ca românii să-şi extindă mai mult raza de acţiune, cuprinzând în stăpânirea lor şi oraşele Kurgan şi Petropavlosk, în răspunderea lor revenind 700 de verste (aproape 1200 de kilometri) din calea ferată transsiberiană. Comandanţi (primari) ai celor două oraşe sunt numiţi locotenent doctor I. Sabo (pentru Kurgan), iar pentru Petropavlosk locotenent Cornel Vaida, cu puteri discreţionare. Impresionat de disciplina şi combativitatea voluntarilor români, comandantul brigăzii ruse spunea: dacă Rusia ar dispune numai de două divizii româneşti, acestea ar valora mai mult decât douăzeci de divizii ruse şi regimul bolşevic ar aparţine deja istoriei”. Rușii susțineau forța militară aliată internațională împotriva bolșevicilor. Albii au pierdut lupta cu bolșevicii doar pentru că au fost trădați de cehi, iar forța expediționară americană prefera să meargă la cinematograf decât să lupte împotriva bolșevicilor. Rușii i-au iubit și apreciat pe cei 4000 de ostași români din Siberia care au apărat Transsiberianul pe o porțiune de 1000 kilometri. Un pluton de ostași români bătea un batalion de bolșevici. Partizanii bolșevici prinși de români erau spânzurați de stâlpii de telegrafi pe toată linia Transsiberianului controlată de ardeleni. Oferim câteva extrase din jurnalul de operaţii păstrat şi predat de către locotenentul Elie Bufnea la Muzeului Naţional al Unirii Alba Iulia şi apărute în premieră anul trecut într-un album intitulat „Corpul Voluntarilor Români din Siberia 1919, septembrie, 23, la ora 14.30 a sosit în Taişet detaşamentul sub conducerea lt. Moga, care a fost plecat în 10 septembrie în expediţie. După cum raportează lt. Moga… în 14 septembrie detaşamentul se împarte în două companii şi jumătate, 2 mitraliere, 3 cazaci pleacă din Buzicanovo prin satul Klinci, Djoghin, la Tremina, o jumătate de companie, 1 puşcă mitralieră, 3 cazaci, pleacă din Buzicanovo prin satul Klinci, Lagaşet la Cernigaşet. În 15 septembrie 1919 detaşamentul din Cernigaşet, prin satul Cercet soseşte la Tremina la orele 12. Aici s-au primit ştiri că bolşevicii sunt în două grupe, una sub conducerea lui Bici, iar a doua sub conducerea lui Gruzin… Auzindu-se în Cercet că conducătorul bolşevicilor Bici, în zilele de 15 – 16 sept. s-a aflat în sat după vite, producte şi oameni, şi se spunea că el este ascuns în apropierea satului Cercet s-au trimis din Cercet în toate direcţiile mai multe grupe. Patrula ofiţerească, la care s-a cerut şi sublocotenentul Roşca, a fost prins pe conducătorul Bici la hutarul Pepel. Patrula s-a reîntors cu el la Cercet. Pe drum însă patrula aceasta cu Bici a fost atacată de o grupă de 20-25 de bolşevici, care trăgând salve a împuşcat pe soldatul Ciocală Svetazar şi vânătorul Bota Petru, ambii de la compania de mitraliere, iar răniţi au fost de partea noastră sublocotenentul Roşca Alexandru şi vânătorul Epureş Ioan, de la compania de mitraliere. Într-aceasta Bici le-a fost scăpat, însă ajutorul de 2 plutoane care le-a sosit la timp din Cercet, l-a prins iarăşi şi apoi toţi se întorc la Cercet, după ce bolşevicii au fost împrăştiaţi. În 19 septembrie 1919, întreg detaşamentul la oarele 6 dimineaţa a plecat din Cercet la Tremina, unde a fost cantonament, iar la oarele 17 s-au înmormântat morţii noştri, vânătorul Bota Petru şi vânătorul Ciocală Svetazar. În 20 sept.1919, la oarele 6 dimineaţa întreg detaşamentul pleacă spre Buziranovo, puţin înaintea satului Klinci, detaşamentul este atacat de banda roşilor de sub conducerea lui Savinovski Ivan, care însuşi cade mort, iar banda lui e împrăştiată. Din partea roşilor 8 morţi şi mai mulţi răniţi. De la noi e rănit uşor vânătorul Ianuţescu din compania a 2-a, după aceea detaşamentul soseşte la Buzikanovo unde cantonează…”

• EPILOG

Legiunea Românească se retrage, prin Vladivostok cu vapoarele puse la dispoziție de aliați, în țară, după ce au distrus trenurile blindate ”Horia” și ”Mărășești”. Șeful Misiunii românești maiorul V. Cădere îi așteaptă și le promite că patria le va fi recunoscătoare pentru eroismul lor. Când ajung la Constanța, voluntarii ardeleni sărută pământul țării. Regele Ferdinand le ține un discurs frumos și le spune să facă cereri de a se înscrie în armata română. Simion Ghișa e încadrat la o unitate din Basarabia, el pierduse gradul de ofițer în urma certurilor cu cehii și albii din Siberia. Încearcă să obțină la ministerul de război din București o audiență la ministru să se reabiliteze. Nu e primit, liberalii aveau alte preocupări, nu să le dea satisfacție eroilor români ardeleni din Siberia. Deși sublocotenentul Simion Ghișa a primit de la misiunea aliată franceză gradul de locotenent, are surpriza ca ministerul de război să nu-l recunoască și să dea înapoi solda aferentă gradului în valoare de 10.000 lei. După circa un an de zile în 1921 e dat afară din armata română, ca să aibă locuri călduțe pilele de cafenea ale guvernanților liberali de la București. Simion Ghișa demoralizat se reîntoarce în Munții Apuseni la brad ca simplu țăran. Nu le spune părinților, moți din Munții Apuseni că recunoștința statului român că lupta pentru unire și libertate împotriva bolșevicilor a fost răsplătită cu demobilizarea și uitarea.