M-am
întors de la pomenirea morţilor, care se face în fiecare sâmbătă din
an, dar mai ales în Postul cel Mare. Bunicele gârbovite stăteau la uşa
Bisericii de la patru dimineaţa, împovărate cu sacoşe, mai mari şi mai
mici, cu pomană pentru cei adormiţi. Preotul apare mai târziu, pe la
cinci şi ceva, de mila lor, să nu le ţină prea mult în frig, deşi
anunţase că slujba începe pe la şapte. Se risipesc prin Biserică ca
nişte furnici, aşezând darurile pe mesele grele de lemn putred. Foşgăie
pungile, abia mijind prin fiinţă, se fâţâie de colo până colo,
aşteptând, aprinzând lumânări pe colivă şi pe pachetele de bunătăţi. Ici
colo câte un oftat, şi o amintire despre bărbatul plecat, sau despre
copilul marinar, înecat în apele de departe.
Urmează slujba de
pomenire, ecteniile, pomelnicele citite tare şi rugăciunea de dezlegare.
Apoi “Veşnica pomenire” şi întreaga Biserică leagănă alene coşurile cu
bunătăţi ca pe nişte prunci în albiile lor.O
întreagă armie de raţionalişti găunoşi atacă necontenit tradiţia de
două milenii a românilor. Ce atâta pomenire a morţilor? Ce, mânâncă
mortul, bea mortul vinul vărsat pe mormânt? Astea-s tradiţii magice,
folclor păgân, idolatrie, cult thanatic, abureală. Mai bine ca la
sectanţi, unde la căpătâiul mortului un nene cu alură şi accent tâmpe,
la cravată strânsă sufocant, aiuritor de gât, rosteşte afectat nişte
predici interminabile şi indigeste.
Chiar aşa? Mânâncă şi bea mortul?
Ce atâta tevatură în jurul unui eveniment tragic, când în Occident
moartea e ascunsă, ca o ruşine supremă a vieţii fără rost. Mortul
occidental, rujat, fardat, împănat cu formol, rânjeşte dintre florile
scumpe ale coşciugului. Iar la noi, toată lumea: „Veniţi fraţilor să dăm mortului sărutarea cea mai de pe urmă...”.
La
o gândire mai adâncă a problemei, înfiorată de lacrimile rugăciunii,
vedem că pomana morţilor e fundamentul firii omeneşti. Iubirea noastră
se manifestă în chip esenţial în dăruirea de mâncare pentru cel iubit.
Tânărul imberb, înfiorat, cu ochii alunecând în jos, o invită pe
fecioară la cină. Femeia, gârbovită de truda zilnică, când vine bărbatul
frânt acasă, primul lucru care iese din sufletul ei, este strachina de
mâncare pe care i-o pune în faţă. Mamele noastre sfinte, cu ochii grei,
cu cearcănele până la gură, bântuie ca nişte stafii prin casă în muma
zorilor pentru a pregăti mâncare pentru pruncii care pleacă la şcoală.
A da de mâncare celui iubit. Este actul suprem de euharistie a fiinţei, expresia luminii care ţi se naşte în inimă şi străpunge norul gros de indiferenţă care s-a lăsat peste lume. Este înflorirea firească a iubirii jertfelnice, îmbrăţişarea nevăzută dintre suflete. Câtă bucurie are femeia când soţul şi copiii se ospătează din bunătăţile pe care le-a pregătit. Cu mâinile pline de făină şi cu ochii lăcrimând a ceapă, femeia iese din istorie şi intră în veşnicie prin smerenie dăruitoare. De câte mii de ori a pregătit mâncare pentru cei iubiţi ai ei?
Revenim la pomana morţilor.
O băbuţă a pus şerbet de trandafiri, că aşa îi plăcea bărbatului ei.
Alta înveleşte atent un ban de 5 mii în batistă, pentru corabia
sufletului. Una pune doze de Pepsi în pacheţel, că soţului tare îi
plăcea zahărul lichid... Pâinicele, fursecuri făcute în ore de
osteneală, lumânări, bomboane, pateuri, banane, mere, fasole bătută la
pahar, sute de chestii.
Printre lacrimi şi singurătate, femeile
acestea care cară în spate neamul românesc, fac ce ştiu mai bine, fac
ceea ce au făcut de o viaţă.
Dau de mâncare pentru cei dragi. Ele ştiu, mai bine decât orice doctor
în teologie, că Dumnezeu ne iubeşte atât de infinit, încât Se dă pe Sine
de mâncare pentru noi. Împărtăşania este actul suprem de dăruire a lui
Dumnezeu, ca mâncare pentru veşnicie.
Amin.Amin.Amin!
RăspundețiȘtergereDelicat acest material. Amin, Frate!
RăspundețiȘtergereCat adevar zace in aceste cuvinte...
RăspundețiȘtergereGresec oare, daca zic, gandesc si scriu ca ci avem de-a face cu "Rugaciunea inimii"?!
RăspundețiȘtergereBine articulat, cu multa apasare, in sensul teologic... si nu numai!
RăspundețiȘtergere