Povestea Pelerinului ...pe cheile Bistritei

Azi, sau mai exact, in acest week end am decis, sincer a pune, o virgulă in periplul meu electoral Am inceput cu "bătrânul" răzeș Maxim, deoarece acesta chiar și-o merită! Pe cuvant de "pionier" sălbăticit de atâta democrație originală... Am asteptat un semn și de la alți "flăcăi" politicieni, din zonă, dar aceștia au preferat... fie tăcerea, fie "promisiunile neonorate". Asta este.

Dar, asa cum am spus... azi ma voi intoarce la pelerinajele mele, vazute prin ochii tanarului preot argesean, Ovidiu Vlasceanu. Azi, episodul dedicat "Cheilor... Bistritei". Nu se stie, adaug eu, poate asa o sa ajungem si la cheile portilor Raiului. Sa purcedem... zic:

 

 
"Dacă vrei...”, „dacă voiești”, acestea sunt îndemnurile Mântuitorului Iisus Hristos către noi toți! Îndemnuri sau sfaturi pentru că Hristos are o asemenea eleganță și un bun simț cu adevărat divine. Am putea crede că sunt lucruri supranaturale și noi nu le-am putea împlini vreodată! Oare de ce?

Omul aspiră la fericire, îi este sete de a fi fericit, pentru că acest lucru este întipărit în el, în inima lui, în toată ființa lui. Însă a viețui fericit este o artă, iar un asemenea scop nu se atinge ușor. Experiența ne arată că această cale este presărată cu multe încercări, capcane, suferințe și ne învață cât suntem de săraci înaintea unei asemenea năzuințe.

Aceste aspirații, de multe ori pur omenești, înăbușă acel „Dacă vrei...” Trebuie să înțelegem că Iisus Hristos nu propune o fericire în sensul omenesc, o fericire din lumea aceasta, ci ne propune bucuria desăvârșită, o bucurie pe care nimeni nu ne-o va putea lua. 

Hristos ne invită! Răspundem invitației sau ne vedem de măruntele noastre activități, de viața banală și searbădă? Cu toții avem nevoie de ceva concret în viață, avem planuri după care ne organizăm propria viață, iar atunci când avem împliniri, diferite reușite, trebuie să-I mulțumim lui Dumnezeu. Dar câți dintre noi facem asta? Se întâmplă un fenomen ciudat. În momentul în care ceea ce ne dorim se împlinește, considerăm că s-au împlinit fără ca Dumnezeu să fi intervenit. Asta se întâmplă datorită puținei noastre credințe, pe de o parte, iar pe de altă parte, pentru că este o mare ispită în această lume, a înmulțirii răutății, care îmbracă diferite forme și ne cuprinde pe toți și avem senzația că cel mai important este să reușim și să ne apărăm pe noi înșine. Dacă ne apărăm pe noi înșine uităm că mai există și altcineva care să ne ajute atunci când avem nevoie.

De multe ori am spus și voi repeta asta: să mulțumim lui Dumnezeu în fiecare seară, pentru că El nu uită să ne trezească în fiecare dimineață! Și nu oricum: să ne trezim sănătoși, iar pe deasupra și mângâiați de razele soarelui!

Vom continua și în acest episod o nouă călătorie, de data aceasta pelerin prin Grădina Maicii Domnului, pelerin în natura minunată creată de Dumnezeu!

Călătoria noastră începe pe Cheile Bistriței, din comuna Costești, județul Vâlcea. Mari și minunate sunt lucrările Tale, Doamne, toate cu înțelepciune le-ai făcut! Așa trebuie să începem pelerinajul nostru!

Lăsăm în partea stângă Mănăstirea Bistrița și ne îndreptăm către Cheile Bistriței! „Dacă vrei”...să simți un strop de fericire, mergi să vezi frumusețile acestor locuri, care sunt așternut picioarelor lui Dumnezeu!

Era pentru prima oară când pășeam pe aici și mă bucuram de peisajul mirific al acestor frumoase și sălbatice Chei. Bucuria comuniunii era deplină, pentru că erau foarte mulți oameni care doreau să se bucure de aer curat și de o plimbare adevărată! Priveam atent la fețele lor și la gesturile pe care le făceau! Pandemia și-a pus amprenta pe viața noastră, răpindu-ne ceva de preț: libertatea! Toată lumea se bucura de ieșirea în natură, însă teama își făcea simțită prezența și, chiar și aici, se respecta distanțarea...fizică, pentru că sufletele sunt înrudite între ele!

Cheile Bistriței fac parte din Parcul Național Buila-Vânturărița, au o lungime de aproximativ 1.200 de metri și sunt cele mai înguste chei săpate în calcar din România! Deci, ceva unic! Să fim cu băgare de seamă pe unde călcăm și mai ales să avem grijă să nu ne batem joc de natură! Drumul de acces este foarte bun, chiar m-am minunat de acest aspect, știind cam ce peripeții avem atunci când călătorim! Se poate merge și cu mașina, nu este nevoie să fie o mașină de teren, dar, „dacă voiești”...cel mai bine este să mergi pe jos. Așa vei vedea, auzi, simți, miroși, gusta din bucuria frumuseții lumii văzute!

Chiar la intrarea în Chei, pe partea dreaptă, putem observa pe peretele de stâncă o cruce frumos sculptată! Dumnezeu este peste tot! O dată trecut podul, dacă priveşti în sus, te simţi mic şi mărunt raportat la pereţii verticali ai Builei, acolo unde auzi foşnetul aripilor unor acvile, singurele fiinţe de fapt care domină defileul, cavalerii cheilor. Nu se aude nimic, decât ecoul şi mugetul pe care îl face râul lovind cu putere zidurile calcaroase.

Însă privirea îmi este atrasă de urmele unui pod care traversa râul, iar la capătul celălalt se oprea în peretele vertical al versantului. Acest pod este consemnat în Lista monumentelor istorice cu numele de “Podul Reginei Maria”. Este numit aşa pentru că regina îl îndrăgea în mod deosebit. El făcea parte din promenada începută încă din vremea domnitorului Gheorghe Bibescu, cel care iniţiază în 1846 refacerea Mănăstirii Bistriţa. Era un pod îngust cu balustrade elegante din beton armat cu bare de fier care imaginau crengi  arcuite de copac. Se spune că regina venea aici ori de câte ori vizita Mănăstirea Bistriţa. Apoi, regina, urmată de “o întreagă suită de doamne şi cavaleri mergea la plimbare prin chei până la primele poieni unde se petreceau multe jocuri, multe taifasuri şi multe din cele pe care boema curţii şi le permitea într-o sfântă zi de duminică”, se pomeneşte în câteva note ale vremii.

Nu mă mai simțeam chiar așa de mic! Regina Maria, deseori, și-a odihnit sufletul și inima în aceste locuri! Știa de ce! Oare noi știm? Am ascultat minute în șir apa rece și limpede, care curgea cu o viteză amețitoare, răspândind un parfum plăcut în aer. Stânci șlefuite de apă, flori multicolore, copii care se agitau de colo-colo, părinți trăgând aer curat în plămâni, toate acestea alcătuiau un peisaj complet.

M-am bucurat și eu ca un copil, uimit fiind că oboseala a dispărut ca prin minune.

Pe lângă relieful săpat de râu în calcarul munților, un punct de atracție al acestor Chei îl reprezintă cele 22 de peșteri, care așteaptă să fie descoperite și vizitate de cei cu gust de aventură și suflet frumos.

După aproape 600 de metri de la intrarea în Chei, privirea se mută în partea stângă, către un indicator, care m-a făcut să uit că picioarele voiau să se moleșească puțin și să stea în preajma firului de iarbă. Eram anunțat că mă aflam în apropierea Peșterii Urșilor! Aoleo! Urși? Păi ce facem? Rațiunea activase sistemul de alarmă al organismului!

Din drum pare foarte aproape peștera! Însă realitatea este alta, nu e chiar așa cum pare. Aș vrea să merg, dar aș putea să mă și odihnesc puțin. Grea alegere. A învins spiritul de aventură și de cunoaștere. Picioarele urcau sprintene pe scara improvizată, ținându-mă de balustrada care te protejează de o eventuală cădere. Imediat ajung, îmi spuneam, câțiva pași doar și sunt acolo! Aha, câțiva pași! Ce înseamnă să te păcălești singur! Pe la jumătatea drumului, mi-a cam pierit curajul. Mai e mult? Oi fi greșit drumul? Tot bombănind, urcam și tot urcam. Era cald afară, dar dintr-o dată un aer rece mă lovește nemilos, fără să mă anunțe. Era un curent fantastic. Te pomenești că am ajuns la destinație! Așa era. Ajunsesem. Intrarea în peșteră este la o înălțime de circa 50 de metri față de nivelul râului și este  de dimensiuni impresionante: aproximativ 35 de metri înălțime și 20 de metri lățime. Forma intrării poate fi asemuită cu o pâlnie, îndreptată în jos, galeria principală pornind în partea de jos a acesteia. Are o lungime de aproximativ 400 de metri, fiind alcătuită dintr-o galerie principală și câteva galerii laterale. Peștera nu este electrificată, dar pentru galeria principală, unde ne aflăm, lumina naturală este de ajuns.

Câteva specii de lilieci se adăpostesc în Peștera urșilor, dar nu există colonii de hibernare. Numele provine de la fosilele de urs de peșteră găsite în interior. Au mai fost găsite în interior și vestigii istorice datate din Neolitic, cultura Cucuteni și perioadele dacă, romană și medievală. Încerc să cobor puțin înspre peșteră, dar cu mare atenție, pentru că, foarte ușor, poți aluneca și accidenta. La munți suflete al meu, îmi răsună acum în minte. O peșteră impresionantă, unde istoria se vede la fiecare pas! Drumul la întoarcere nu este chiar așa ușor, pentru că la coborâre depui mai mult efort. Ajung cu bine și parcă nu îmi venea să mă despart de aceste Chei regale. Dacă voiești...tot aici ne găsești, ori de câte ori dorești să îți încarci sufletul cu energie divină. Cam acesta era mesajul pe care îl transmitea natura.

Pornesc la drum cu încredințarea că ziua a fost una binecuvântată de Dumnezeu și călăuzită de îngerul păzitor! Slavă Ție, Doamne, pentru toate!"

O sambata... binecuvantata, tuturor.