POVESTEA BUCURIEI SUFLETULUI: MANASTIREA ARNOTA

 

Și-n această sfântă zi, de duminică... îl voi lăsa pe vrednicul părinte OVIDIU VLĂSCEANU a vă povesti despre ”BUCURIILE SUFLETULUI”. Azi... mănăstirea ARNOTA.Vă doresc ... lectură plăcută!

Mereu m-am întrebat: de ce căutăm liniștea sufletească în mănăstiri? Ce ne atrage acolo? Pustiul? Singurătatea? Iisus Hristos, pedagogul divin, ne-a arătat cum să ne rugăm: unde sunt doi sau mai mulți adunați în numele Meu, acolo voi fi și eu! Dar, în același timp, Hristos Domnul, deseori, se retrăgea pentru rugăciune, se retrăgea...din lume.

Aceasta ar fi explicația pentru faptul că sufletele noastre sunt atrase de aceste locuri binecuvântate de Dumnezeu: mănăstirile.

Mănăstirea este izvor de sfințenie, de bine, de adevăr și frumos. Mănăstirile noastre au fost din totdeauna lăcașuri și școli duhovnicești ale evlaviei și sfințeniei, în care s-au cultivat marile virtuți scripturistice și s-au desăvârșit sufletele iubitoare de Hristos. Aici parcă timpul stă în loc! Un timp al rugăciunii, al smereniei, al dragostei! Virtuți care, unora, le-ar putea părea a fi desuete.

Nu trebuie să uităm niciodată că începuturile vieții creștine pe pământul românesc stau sub semnul activității Sfântului Apostol Andrei, care a predicat în Dobrogea. Străluciții noștri voievozi, s-au identificat până la sacrificiul suprem cu credința ortodoxă strămoșească, biruind și murind pentru ea. În incinta mănăstirilor și a bisericilor au apărut primele școli românești, unde s-au copiat manuscrise valoroase și s-au tipărit cărți de slujbă. Putem afirma, fără să greșim că, din mănăstire izvorăște tezaurul liturgic și iconografic al Bisericii.

O cărare îngustă duce spre vârf, unde este capătul şi ţinta vieţii noastre. Către acel vârf unde se află fericirea, noi suntem pelerini, afirma Petrarca. Da, călători sau pelerini prin Valea Plângerii – viața aceasta, în drum către Dumnezeu, pentru a-i aduce înapoi sufletul pe care l-am primit ca dar dumnezeiesc.

Părăsind Mănăstirea Bistrița din localitatea Costești – Vâlcea, observ un indicator mai firav, ca un ghiocel care scoate căpșorul de sub plapuma de nea, arătând o nouă destinație: Mănăstirea Arnota, 6 km. Nu este o distanță foarte mare. Așa că, să ne punem la drum și, cu ochii trupului să descriem ceea ce sufletul vede și simte.

Drumul nu este prea plăcut, pentru că este un drum de calcar, pe alocuri chiar dezastruos. Am avut tendința de a mă opri din drum și a mă întoarce. Dar, oare, diavolul nu vrea acest lucru? Nu vrea să ne întoarcem din pelerinajul nostru și să ne reîntoarcem la vechile obiceiuri? De o parte, și de alta a drumului – puțin cam strâmt la început, se află case, iar la porți vezi fel și fel de mașini...străine și scumpe, dar pline de praf. Colorată adunare! Și ceva priviri ciudate pe deasupra! Ai zice că vor să te mănânce! Offf, și drumul tot continuă! Încerc să-mi păstrez starea  lăuntrică nealterată de imaginea alterată de afară.

 

Oare de ce vreau să ajung la Arnota? De ce caut un loc sfânt în praful acesta colorat? Și îmi apare în gând răspunsul: locurile sfinte ne sunt oaze cu apă limpede și faruri călăuzitoare ce deschid noi perspective de înțelegere asupra vieții. Pelerinul care caută cu inimă bună răspunsuri, găsește linişte sufletească şi împlinire. Asta era! Să las ochiul să se odihnească, până scap de praful acela, și să dau voie sufletului să preia comanda. Nu a durat prea mult, că mașina a început să se clatine din toate încheieturile și să înoate efectiv pe drumul acela calcaros și prost întreținut. Dar, suntem în România și asta ne omoară tot timpul!

Atunci când ești la baza muntelui, mănăstirea din vârf îți pare foarte aproape, altitudinea fiind de 840 de metri – o poți atinge și cu mâna, dar când pornești la drum, constați că lucrurile nu stau chiar așa.

Praful de la calcar este insuportabil! Ne văităm, dar cei care locuiesc aici și respiră acest aer, ce ar mai putea spune? Aveam impresia că am greșit drumul că nu mai erau indicatoare, așa că sunt nevoit să întreb câțiva oameni, care coseau iarba în zonă (oare cum o fi acea iarbă plină de praf? - cârcotaș mereu, așa e firea asta a nostră a românilor), dacă mă aflu pe drumul cel bun. Îmi răspunde o doamnă, scurt și la obiect ca un GPS performant: tot înainte, țineți stânga, tot stânga și puțin dreapta și ați ajuns. Eram lămurit deplin. Vrei să ajungi undeva? Păi, tot înainte!

În peisaj apar niște mașini uriașe de transport pentru calcar, cum rar mi-a fost dat să văd. Având gura căscată, nu intra praf că geamul era închis, am uitat să fac și o poză. Ajunsesem la cariera de calcar. Trecem de cariera de calcar cu benzile rulante care duc la vale roca albă, smulsă din pântecele muntelui și ne continuăm pelerinajul prăfuit de vreme și de vremuri. Dintr-o dată, se schimbă ceva. Apare asfaltul! Incredibil! Drumul, de la jumătate în sus, cred, este asfaltat. Alte condiții! Parcă și praful a rămas în urmă, ne îndrăznind să ne mai supere cu prezența lui!

Peisajul îți taie răsuflarea! Magnifică priveliște! Toată valea este la picioarele tale, vezi perfect Mănăstirea Bistrița și cheile Bistriței, iar ochii merg până hăt departe, observând acest pământ care este așternutul picioarelor lui Dumnezeu!O parcare frumos amenajată, încăpătoare – ținând cont de locul îngust în care ne aflam, ne anunță că am ajuns la destinație. 

    Arnota se afla în fața noastră! Mică, frumoasă, înconjurată de corpul de chilii, mănăstirea se încadrează în peisajul montan. Cerul albastru, verdele copacilor și al ierbii, biserica și chiliile albe, cu acoperiș roșu, ne oferă, în dar, un spectacol de culori deosebit de liniștitor.

Legenda întemeierii Sfintei Mănăstiri Arnota spune că,  Matei Basarab, mai înainte de a ajunge domn al țării, pe când era urmărit de turci, în urma unei bătălii pierdute, s-a retras în pădurile din zona actualei mănăstiri, împreună cu câțiva oșteni. În semn de recunoștință față de Dumnezeu, care l-a scăpat de la moarte, între anii 1633-1634, pe locul în care s-a ascuns, domnitorul Matei Basarab (1632-1654) a zidit un locaș sihăstresc de închinăciune. Ce domnitori am avut! Cât de mult iubeau pe Dumnezeu! Câtă teologie știau! Azi, lăsăm capul în jos din respect pentru moștenirea neprețuită ce ne-a fost lăsată, dar și de rușine că nu suntem în stare să avem aceleași principii și valori pentru care înaintașii noștri au murit.

Încercați să atingeți zidurile unei mănăstiri vechi de sute de ani! Au viață în ele! Veți simți cum zvâcnesc de rugăciuni, suferințe, lupte….și câte alte lucruri nu vor avea a ne spune aceste ziduri!

În partea dreaptă vezi cariera de calcar și muntele care suferă din cauza mașinăriilor care smulg cu brutalitate calcarul, iar în fața ochilor pășești printr-o intrare superbă în interiorul mănăstirii de maici. O liniște serafică învăluie pelerinul care caută Izvorul cel Viu și nesecat.  Să nu vă așteptați la o biserică imensă, așa cum este biserica Mănăstirii Bistrița! La Arnota lucrurile stau cu totul altfel! Biserica este micuță, însă plină de hrană spirituală pentru suflet! O bijuterie eclesiastică, un loc în care te simți aproape de Dumnezeu, nu te simți strivit!

Ochii se bucură de ceea ce văd. Un corp frumos de chilii, care înconjoară curtea de jur-împrejur, foarte multe flori și bisericuța cea micuță.

Sfânta biserică, închinată Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, este una dintre cele mai mici, în rândul bisericilor domnești din țara noastră. Este zidită în formă de cruce, având interiorul împărțit în Sfânt Altar, naos și pronaos. Are abside poligonale și două turle octogonale, una mai mare, deasupra naosului, și alta mai mică, deasupra pridvorului deschis, sprijinit pe șase stâlpi.  La 1644, biserica a fost pictată în frescă, atât în interior, cât și în pridvorul deschis, unde a fost zugrăvită Judecata de Apoi. Pictura de la Arnota reprezintă un capitol nou al picturii bisericești din țara noastră, umanizarea figurilor, spiritul nativ și elementele decorative cunoscând lumina zilei în acest loc.

Pridvorul deschis și turla mică a bisericii au fost adăugate bisericii de Sfântul Voievod Martir Constantin Brâncoveanu, la începutul domniei sale, odată cu reparaţiile efectuate între anii 1705-1706. Îi reconstruieşte catapeteasma, o adevarată operă de artă sculpturală, în stil brâncovenesc, care din 1913 se află la Muzeul Național de Artă din Bucureşti. Tot el renovează pictura, fără să o înlocuiască pe cea originală. Ușa bisericii, sculptată cu multă migală în lemn de castan, păstrează până astăzi o inscripție în limba slavonă, care amintește tot de marele voievod creștin român, canonizat ulterior. Inscripția mărturisește următoarele: Aceste uși le-a făcut Constantin Brâncoveanu vel logofat, biserica fiind prenoită întru bun gândul Domniei sale.

Inscripţia de pe piatra mormântului lui Matei Vodă, sculptată în marmură albă de artistul transilvănean Elias Nicolai la 1659, exprimă cel mai bine portretul acestui mare ctitor muntean: „Aici zace Matei Basarab, cu mila lui Dumnezeu, odinioara stapan si domn al Tării Românesti, barbat intelept, indurator si milostiv, innoitor a multor biserici si manastiri, niciodata biruit, ci biruitor si a multor invingeri, invingator prea slavit, dusmanilor infricosat, pretenilor de folos, imbogatitor al tarii sale, cel ce cu multa bogatie si intru toate indestulat, in buna pace a domnit 23 ani, a adormit intru Domnul la cinstite bătrânețe, în anul Domnului 1654. “

Pe la 1853-1855, mănăstirea a avut parte de consolidare din partea domnitorului Ştirbei Vodă, pentru că edificiul era aproape ruinat de trecerea timpului şi de cutremurul din 1838. Domnitorul însă nu a urmărit un scop duhovnicesc, ci a folosit-o ca închisoare politică. De aceea, incinta se vede mică, strâmtă, pentru că pe Vodă nu îl interesa spaţiul din incinta mănăstirii. Între anii 1935-1937, s-au executat alte lucrări de renovare, finalizându-se şi drumul de acces până la mănăstire.

    Cea mai importantă etapă de reabilitare a Arnotei s-a consumat începând cu anul 2003, pentru că detonările făcute în cariera de calcar, aflată mai jos de mănăstire, au dus la deteriorarea zidurilor.  Într-un corp de chilii, se află un paraclis unde poți participa la slujbă și te poți închina. Ne dezinfectăm pe mâini! Dacă ne-am dezinfecta și sufletele așa cum ne dezinfectăm mâinile în această perioadă, ce bine ar fi! Am fi ca îngerii din ceruri! Pictura paraclisului este extraordinară și aduce o liniște interioară aparte. Două racle micuțe, adăpostesc părticele din sfinte moaște ale înainte rugătorilor care au trudit pe acest pământ. Ne închinăm cu evlavie la sfintele moaște, mulțumind lui Dumnezeu că ne-a binecuvântat și ne-a învrednicit să ajungem și în acest loc.

    Stând în rugăciune și meditație, mi-am adus aminte de Sfântul Ioan Scărarul care spunea că îngerii sunt lumină pentru călugări, iar viața monahală este lumină pentru toți oamenii! Câteva bănci sunt puse în diferite locuri pentru a contempla peisajul din mai multe unghiuri. Trandafirii roșii contrastau cu praful calcarului.

Pelerinajul nostru se oprește aici. Este timpul să coborâm și să ne întoarcem în jungla noastră de zi cu zi! Am coborât mult mai încărcați duhovnicește, având astfel încredințarea că Dumnezeu ne mai dă o zi pentru pocăință și rugăciune! Doamne, iartă-ne!

 

ÎN REST, ALĂTURI DE RÂNDURILE

 PĂRINTELUI O DUMINICĂ 

BINECUVÂNTATĂ!