POVESTEA UNUI LEU; A LEULUI ROMANESC

CU SIGURANTA, DRAGI SURORI SI FRATI NU CRED CA ATI STIUT FOARTE MULTI CA IERI...16 SEPTEMBRIE A FOST ZIUA ... ZIUA LEULUI ROMANESC. STIATI CA:LEUL A FOST INSTITUIT CA MONEDA OFICIALA, A ROMANILOR PE 16 SEPTEMBRIE 1835 

• Prin decizia lui Alexandru Ghica, domnul Ţării Româneşti.

În acea vreme, în Ţara Românească şi Moldova circulau mai multe monede străine, cea mai cunoscută fiind talerul olandez.

Lowenthalerii sau „leii olandezi” au circulat până pe la 1750, un leu fiind echivalentul a 60 de parale. Primele monede au fost bătute abia în 1867, în timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, când a aparut legea prin care era înfiinţat sistemul monetar românesc. Prin Legea monetară adoptată la 22 aprilie 1867 a fost instituit leul ca monedă naţională, egal cu 100 de bani (moneda divizionară) şi tot atunci Principatele Unite au adoptat sistemul monetar zecimal şi metric al Uniunii Monetare Latine. In data de 4 mai 1867 (22 aprilie, pe stil vechi), domnitorul Principatelor Romane, Carol I, isi vede transpus in realitate unul dintre primele acte menite sa modernizeze tara: „Legea pentru infiintarea unui sistem monetar si pentru fabricarea monedei nationale”, al carei proiect incepuse practic din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza.

• Apariţia „leului”

Spre sfârşitul secolului al XVI-lea, dintre toate felurile de taleri de argint (monede de dimensiuni mari, cântărind peste 25 de grame) care au pătruns şi au circulat în Principatele Române, unul singur a cunoscut un destin cu totul special.

Este vorba despre talerul – olandez „Lowenthaler”, numit de români „leu” pentru ca pe reversul său apărea figura unui leu rampant (ridicat în două labe). Această monedă a circulat până pe la 1750 şi a intrat atât de bine în conştiinţa colectivă a românilor, încât a devenit o monedă de referinţă. Chiar şi după dispariţia leului din circulaţie, preţurile au continuat să fie calculate în această monedă până la 1867, când aveau să fie bătuţi primii lei româneşti.

• Monedele care aveau să-l coste capul pe Brâncoveanu

Pentru a aniversa 25 de ani de domnie, Constantin Brâncoveanu bate, în 1713, o serie de monede jubiliare, din aur şi din argint. Ele purtau pe avers efigia domnitorului cu numele său latinizat – Constantinus Bassaraba de Brankowan – şi erau practic nişte medalii, nefiind destinate circulaţiei efective. Turcii au fost extrem de iritaţi de acest gest, care avea să constituie, puţin timp mai târziu, unul dintre capetele de acuzare împotriva domnitorului român. Ei au afirmat totuşi că nu faptul de a fi bătut monedă i-a deranjat, ci existenţa efigiei domneşti, care l-ar fi jignit pe sultan. Acesta, în conformitate cu religia musulmană, nu-şi putea pune chipul pe bani.

Între 1771-1774, în Moldova şi în Muntenia au circulat monede de bronz pe care figurau stemele celor două principate, alăturate sub o singură coroană princiară. Ele fuseseră bătute şi puse în circulaţie de ruşi, la iniţiativa împărătesei Ecaterina cea Mare.

• 1867 a fost şi anul în care leul a fost cel mai puternic din istorie 

La acea dată cu un singur leu se puteau cumpăra zece pâini, în timp ce un litru de vin costa 0,40 lei, un kilogram de carne 0,34 lei, iar kilogramul de cartofi era 0,05 lei.

•   Cuza şi monedele care nu au circulat niciodată

Încă din 1859, Alexandru Ioan Cuza l-a însărcinat pe consulul francez la Iaşi, Victor Place, să negocieze baterea unor monede româneşti la monetăria din Paris. Acestea urmau să se numească „români”. Un român ar fi cântărit 5 grame de argint şi ar fi fost împărţit în 100 de „sutimi”, ca monedă divizionară. Ion Heliade Rădulescu a propus numele de „romanat”, după modelul bizantin. Proiectul nu a putut fi realizat. La 1860, s-a bătut totuşi o monedă de bronz de 5 parale, dar aceasta nu a circulat. În 1864, după ce Cuza a impus regimul său autoritar, chestiunea a fost reluată şi s-au bătut câteva monede de probă. Este vorba de piesele de „5 sutimi”, care aveau pe avers efigia domnului şi inscripţia „Alecsandru Ioan I”. Însă ele nu au fost puse în circulaţie niciodată. O astfel de monedă poate fi văzută la Muzeul Naţional de Istorie a României din Bucureşti.

• Vremea leului de argint (1867-1914)

Emiterea unei monede naţionale a fost una dintre primele măsuri pe care le-a luat regele Carol I imediat după instalarea sa pe tron, pentru că leul românesc a avut, încă de la început, în afară de rolul economic evident, valoarea unui simbol. Urmărirea traiectoriei ascendente a leului, în perioada 1867-1914, ne ajută să înţelegem mai bine însăşi evoluţia statului român, al cărui prestigiu a sporit constant şi vizibil în toată această perioadă.

• Naşterea leului românesc

Proiectul punerii în circulaţie a unei monede româneşti, care să înlocuiască amalgamul banilor străini care circulau pe teritoriul ţării noastre, s-a lovit de la început de opoziţia încăpăţânată a Austriei şi a Imperiului Otoman. Acesta din urmă, după ce contestase dreptul României de a bate monedă proprie, a sfârşit prin a accepta această idee, dar a pus condiţia ca pe leii româneşti de aur şi de argint să apară şi un simbol otoman.

Legea monetară adoptată la 22 aprilie 1867 instituia leul ca monedă naţională, egal cu 100 de bani (monedă divizionară). Un leu românesc cântărea cinci grame de argint, sistemul monetar fiind bazat pe bimetalismul aur:argint.

Pentru a ocoli pretenţiile turcilor, au fost puse în circulaţie mai întâi monedele divizionare de 1, 2, 5 şi 10 bani (în 1867). Ele erau din bronz şi au fost bătute la două monetării din Birmingham (Anglia). în 1868, au fost emise primele monede româneşti de aur, cu valoarea de 20 de lei (un „pol”), tirajul fiind simbolic (200 de bucăţi). Dintre acestea, câteva zeci au fost zidite la temelia castelului Peleş, iar altele au fost dăruite parlamentarilor, miniştrilor, unor diplomaţi străini, guvernului turc, familiei Hohenzollern de la Sigmaringen şi unor capete încoronate din Europa.

• Efigii regale

La 3 martie 1870, se înfiinţează la Bucureşti Monetăria Statului, care bate, în acelaşi an, moneda de argint de un leu şi pe cea de aur de 20 lei. Punând în circulaţie aceşti bani, guvernul român „a ignorat complet pretenţia otomană’ care se referea la existenţa pe monede a unui însemn al suveranităţii turceşti. În anii următori, sistemul monetar românesc avea să fie întregit cu piesa de argint de 50 de bani (numită „dupcă”, în Moldova, şi „băncuţă”, în Muntenia) şi cele de doi şi, respectiv, de cinci lei.

Prezenţa efigiei suveranului pe monede este plină de semnificaţii. Prima monedă românească cu efigia lui Carol I este polul de aur din 1868, când domnul apare tânăr, fără barbă. Mai târziu, după 1879, gravorul Kullrich a realizat nişte efigii foarte reuşite, devenite clasice şi care s-au perpetuat pe unele monede până în 1901 (cea de cinci lei). Suveranul are un aer maiestuos şi hotărât. Spre sfârşitul secolului, Carol I este înfăţişat mai în vârstă de către gravorul Anton Scharff, iar după 1910, în efigiile realizate de Tasset, suveranul apare bătrân, impunând respect, după o domnie neîntreruptă de peste patru decenii.

• „Mitiţă roade ruble”

Din dorinţa edificării unei monede naţionale sănătoase, statul român s-a lovit de problema monedelor străine, care încă mai circulau pe teritoriul ţării. În mai 1873, printr-un decret, ministrul de finanţe, Petru Mavrogheni, scade sensibil cursul acestora, anunţând totodată că, începând cu data de 1 decembrie a aceluiaşi an, monedele străine „nu vor mai fi primite la casele publice pe nici un preţ”. La acea vreme, cele mai întâlnite erau rublele ruseşti (o rublă de argint = 3,70 lei), sfanţii austrieci şi icusarii turceşti. Problema a fost pentru moment rezolvată, dar războiul pentru independenţă o va readuce în actualitate. La 1877, nu doar trupele ruseşti imperiale au traversat teritoriile româneşti, ci şi banii lor, aruncaţi pe piaţă cu un curs mai mare decât cel real (o rublă valora acum patru lei). Din cauza acestei adevărate invazii, leul românesc de argint a devenit tot mai rar pe piaţă, situaţie care ameninţa să se perpetueze şi după război. A fost nevoie de măsura energică a ministrului de finanţe Dimitrie Sturdza. în 1879, cei care aveau economii în ruble au avut un mare şoc la un moment dat, când s-a anunţat devalorizarea bruscă a rublei faţă de leu, revenindu-se la cursul normal: o rublă = 3,70 lei.

Totodată, copeicile (moneda divizionară rusească) şi-au pierdut cursul legal. Păgubiţii s-au răzbunat imediat, poreclindu-l pe ministrul finanţelor „Mitiţă roade ruble”. Un an mai târziu, rublele au fost retrase definitiv, iar argintul obţinut prin topirea lor s-a folosit la baterea monedelor de cinci lei.

• Primele bancnote româneşti

Confruntat cu lipsa de numerar, cauzată de Războiul de Independenţă, statul român a pus în circulaţie aşa-numitele „bilete ipotecare”, cu scopul de a strânge noi fonduri pentru înzestrarea armatei. Legea din 12 iunie 1877 stipula: „Aceste bilete vor fi la purtător, ele vor avea curs obligatoriu şi se vor primi în plată de toate casele publice. Ele se vor retrage din circulaţie într-un timp determinat, când atunci li se vor socoti zece la sută mai mult peste valoarea lor nominală”.

Au fost emise bilete de: 5, 10, 20, 50, 100 şi 500 de lei. Acestea erau împodobite cu scene alegorice, în care predominau figurile de daci şi de romani (ilustrând apartenenţa la latinitatea europeană şi idealul vechii Dacii). Elementul de siguranţă era filigranul cu efigia împăratului Traian. Acestea au fost primele bancnote româneşti. După 1880, BNR a aplicat un supratipar roşu asupra biletelor ipotecare, ele fiind retrase în 1888 şi distruse prin ardere.

Între timp, Banca Naţională pusese în circulaţie, în 1881, o nouă emisiune de bancnote, dintre care cea mai mare valora 1000 de lei. Ele vor rămâne practic neschimbate până prin anii 1906-1910. Cu o continuitate remarcabilă, aceste bancnote se înscriau într-un stil coerent şi simetric. Desenul lor conţinea alegorii cu trimitere la originea daco-romană a poporului nostru şi la caracterul agrar-pastoral al civilizaţiei ţărăneşti. Aceste motive aveau să fie reluate mereu pe bancnotele româneşti, până în 1947.

• Cetăţile leului: BNR şi CEC

Banca Naţională a României a fost întemeiată la 11 aprilie 1880 şi este cea mai importantă instituţie a României independente, din domeniul de care ne ocupăm. Ctitorul instituţiei este Eugeniu Carada, iar primul guvernator a fost Ion Câmpineanu, ministru de finanţe la data întemeierii acesteia. Principalele funcţii ale BNR constau în emiterea de bancnote şi în reglementarea creditului. Palatul Băncii Naţionale, în care funcţionează şi în prezent (partea veche), a fost construit pe strada Lipscani, între 1884 şi 1889, după planurile arhitecţilor francezi Albert Galleron (cel care a proiectat şi Ateneul Român) şi Cassien Bemard, cu sprijinul arhitecţilor români Nicolae Cerchez şi E. Băicoianu.

Un pas important pentru edificarea unei economii monetare stabile a fost înfiinţarea CEC-ului (Casa de Economii şi Consemnaţiuni), care atunci purta numele de „Casa de Depuneri, Consemnaţiuni şi Economie”. Pentru această instituţie s-a înălţat un somptuos edificiu pe Calea Victoriei, care desfată şi azi privirea trecătorilor. Palatul CEC, monument de arhitectură, a fost construit între 1885-1900, într-un stil eclectic, elegant, după planurile arhitectului Paul Gottereau.

• Ultimele efigii regale (1914-1947)

În anul care a aruncat Europa în vâltoarea primului război mondial – 1914 – leul românesc era o monedă deosebit de stabilă, iar resursele de aur ale Băncii Naţionale sporiseră neîncetat. Anii războiului, cu cheltuielile lor imense pentru înarmare, cu evacuarea tezaurului BNR la laşi şi apoi în Rusia (de unde nu s-a întors nici până în ziua de azi), şi cu dereglarea economică, au avut efecte dezastruoase asupra monedei noastre naţionale, în 1919, după război, leul românesc se număra printre cele mai slabe monede europene. Tot atunci, statul român a trebuit să rezolve problema coroanelor austro-ungare şi a rublelor ruseşti care mai circulau încă în noile provincii ale Regatului României Mari. Această situaţie a făcut ca moneda românească să nu mai poată reveni niciodată la valoarea şi la prestigiul său antebelic. Către sfârşitul deceniului al lll-lea, leul traversează o criză, încheiată prin stabilizarea sa din februarie 1929.

Chipurile suveranilor care s-au succedat au rămas întipărite pe aversul monedelor. Pe cele de 20 şi de 100 de lei – aur din 1922, efigia regelui Ferdinand, încununat cu frunze de laur, aduce puţin cu cea a împăratului francez Napoleon al III-lea. Chipul de copil al micului rege Mihai, de pe monedele de 5 şi de 20 de lei, din 1930, va fi curând înlocuit cu cel al tatălui său, Carol al II-lea. Efigia regelui Carol al II-lea avea să fie executată, pe leii româneşti dintre 1930 şi 1940, de gravori talentaţi precum Andre Lavrillier, Ion Jalea şi Haralambie Ionescu.

• Banca Naţională a României în anii ‘30

Între cele două războaie mondiale, Banca Naţională continuă să reprezinte una dintre instituţiile fundamentale pentru politica monetară a României. Din galeria guvernatorilor BNR, o figură aparte ne reţine atenţia: Mihail Manoilescu. Economist, om politic şi carlist înfocat înainte de 1930, el a avut o carieră plină de sincope. Inteligent, rafinat, dar oportunist, Manoilescu a lăsat posterităţii câteva interesante scrieri de teorie economică şi două volume de Memorii.

Deşi s-a găsit în fruntea Băncii Naţionale doar pentru o scurtă perioadă de timp (iulie-noiembrie 1931), Manoilescu a făcut senzaţie, în special prin felul în care a părăsit instituţia. El a fost demis din cauza refuzului său de a salva de la faliment Banca Marmorosh-Blank. Aceasta era condusă de finanţistul evreu Aristide Blank, un apropiat al regelui Carol al II-lea, asupra căruia exercita, se pare, o inexplicabilă influenţă. Evocând epoca în care a fost guvernator, Mihail Manoilescu notează nostalgic: „Nu ar crede cineva că temperamentul meu s-a putut acomoda atât de bine cu genul de activitate de la Banca Naţională. Şi cu toate acestea, între atâtea demnităţi pe care le-am avut, nici una nu mi-a plăcut mai mult decât aceea de guvernator. De la cadrul elegant şi somptuos al birourilor şi al sălilor – in care nu năvălea, ca în ministere, ceata vulgară a solicitanţilor politici de joasă calitate – totul dădea demnităţii de guvernator un stil calm şi aristocratic. Pe deasupra, problemele care se puneau la acea vreme cereau multă ingeniozitate şi imaginaţie şi excitau pe un om pasionat de jocul cifrelor”.

Câţiva ani mai târziu, sediul BNR avea să cunoască o extindere: în 1937, se pune piatra de temelie pentru aripa nouă a clădirii de pe strada Doamnei. Aceasta va fi construită între anii 1940 şi 1942, în stil neoclasic, sub conducerea inginerilor Ion Davidescu şi Radu Dudescu.