VIATA... CA O POZA "MISCATA"

AZI... AM AFLAT, DINTR-O INTAMPLARE A "NE... INTAMPLARII" CA ESTE "ZIUA INTERNATIONALA AFOTOGRAFIEI"! DECI, CE POT SPUNE? A, DA... SA INCERC A VA SPUNE POVESTEA "VIETII CA O POZA...UNA MISCATA"!!! ERA SA UIT: STIATI CA, ACEASTA ZI...

... a fost serbata PRIMA DATA, in anul 2009, de catre australianul Korske Ara, un tânăr pasionat de fotografie.

• CE ESTE FOTOGRAFIA?

Fotografia este o invenție care a revoluționat modul în care vedem lumea. Putem vizita locuri fără a ne părăsim locuința. Putem împărtăși cu prietenii, dintr-un alt oraș, un gând, o bucurie, o aventură și ne putem privi nepoții, care cresc la mii de kilometri distanță.

Această zi marchează inventarea de către Louis Jacques Mande Daguerre (1787—1851) și Joseph Nicéphore Niépce (1765-1833) a procedeului de realizare fotografiei prin ''daghereotipie''. Louis Daguerre împreună cu Joseph Nicéphore Niépce, care se ocupa cu captarea imaginilor din exterior pe un suport solid, au perfecționat sistemul, punând la punct procedeul amintit. Înaintea perfectării acestui procedeu, în 1826, Nicéphore Niépce a captat o fotografie cunoscută sub numele de ''View from the Window at Le Gras'' printr-un proces numit "heliografie", considerată cea mai veche fotografie din lume.  După moartea lui Niépce, Daguerre continuă experimentele împreună cu fiul acestuia, Isidore. O fotografie realizată de inventator în 1837 prin ''daghereotipie'', a reprezentat un colț din atelierul său.

La 9 ianuarie 1839, invenția a fost prezentată Academiei Franceze de Științe și Louis Daguerre a obținut brevetul. Câteva luni mai târziu, pe 19 august 1839, guvernul francez a cumpărat brevetul și a anunțat invenția ca fiind un cadou "gratuit pentru lume". 

Procedeul ''daghereotipiei'' a fost folosit după aproximativ 11 ani, în numeroase studiouri din New York, marcând începutul erei moderne în fotografie. De-a lungul anilor, tot mai mulți oameni au sprijinit și au încurajat organizarea unei manifestări având în prim-plan fotografia.

Primul film fotografic de 35 mm, disponibil comercial, a fost realizat în urmă cu 90 de ani, aparatul de fotografiat digital a devenit popular în urmă cu doar 20 de ani iar în urmă cu 15 ani, telefoanele cu cameră foto nu existau, se menționează pe pagina dedicată zilei, www.worldphotoday.org. Evoluția fotografiei ne permite, astăzi, să adunăm amintiri de pe tot globul în doar câteva secunde. De la lansarea sa, ziua dedicată fotografiei continuă să fie sărbătorită, în fiecare an, de tot mai multe comunități transformându-se într-un eveniment global, la care participă fotografi din întreaga lume.

•  DESPRE FOTOGRAFIE

Eseurile lui Susan Sontag adunate în volumul Despre fotografie, publicat și premiat în 1977, devenit ulterior best seller, dar abia în anul Domnului 2014 tradus prin bunăvoința editurii Vellant și a traducătoarei Delia Zahareanu, m-au făcut să înțeleg că, deși ne mândrim cu evoluții tehnologice care ne permit să ne fotografiem inclusiv în baie, nu s-au schimbat prea multe în ultimii 40 de ani.

Istoria fotografiei este poate cea mai scurtă istorie a unui obiect făcut de om. Odată inventat aparatul de fotografiat, acea minune care ne permite să stocăm pentru totdeauna (variabil, ce-i drept) imagini valabile doar pentru o secundă în lumea reală, i-a făcut pe oameni să fotografieze cam tot ce le trecea prin minte, de la înmormântări la sticle goale sau la propriul chip. Nu există o istorie a modificării conștiinței prin fotografie, ci mai degrabă a conștientizării Sinelui și a lumii prin reflexie. Gestul fotografierii e făcut doar pentru că omul realizează că a văzut ceva, dar de cele mai multe ori fotografia efectivă ajunge uitată într-un sertar. Vederea și expunerea celor fotografiate capătă o dimensiune asemănătoare violării intimității și personalității cuiva. Omul-subiect expune un alt chip pentru „poză”, fiind speriat de propriul chip, acela sincer, că ar putea fi dat în vileag de aparatul-minune.

Fotografia nu este deloc obiectivă, oricât de corect și detaliat ar capta realitatea. Ea este cât se poate de subiectivă, este părerea despre lume a celui care ține aparatul în mână. S-a fotografiat în disperare, mai ales de la inventarea și producerea în masă a aparatului foto portabil. S-au fotografiat orori, războaie, locuri ale crimelor, victime, cu aceeași energie cu care s-au fotografiat cele mai frumoase lucruri ale lumii. Accesul la imaginea existentă într-un singur spațiu și timp de către subiecți, indiferent de aceste condiționări, propune o desensibilizare și, inconștient, o nesiguranță. Omul fotografiază ca să arate altora, alungând așadar singurătatea momentului, iar ceilalți, văzând și revăzând, devin mai puțin sensibili la urât sau chiar la frumos în aceeași măsură.

Eseurile lui Sontag sunt melancolice și meditative. Depărtându-se la rândul său de obiectivul camerei, de reacția celui fotografiat și de subiectivismul celui care vede produsul finit, lui Susan Sontag nu-i rămâne decât să observe și să noteze, în eseuri relativ scurte, observații care astăzi sunt la fel de valabile ca și la momentul scrierii lor. Și la fel de adânci și, pe alocuri, nedorite, aș putea adăuga. Problema mea personală cu aparatul foto a existat întotdeauna, pentru că niciodată nu l-am putut înțelege. Pentru mine, aparatul nu surprindea nimic din tot ce observam eu, îmi arăta o lume distorsionată și decolorată, deși amândoi (eu și aparatul) priveam în aceeași direcție. Țin în mână aparatul cu aceeași stranietate cu care un om politic ține o sapă. Și cu aceeași frică. Misterul nedeslușit al fotografiei m-a făcut să citesc și cartea sus numită. M-am trezit deodată pusă în fața unor piedici pe care nu le conștientizam, nu doar numite ci și explicate. Și, mai mult, am înțeles de ce fotografia este o artă.

La fel ca orice artă vizuală, se reprezintă pe sine. Prea puțin pe cel creator sau pe cel expus. Expunerea, frica de expunere, dorința de a surprinde, aparțin subiecților, indiferent că știu sau nu. Ce aparține artei fotografice este momentul așa cum l-am vrut și totuși nu l-am vrut. Noi îl vedeam idealizat, frumos și plin de sens, obiectivul vede că momentul există. Și cam atât. Sontag vede că fiecare fotografiază o altă lume, chiar dacă actul se întâmplă simultan. Și totuși, după 40 de ani și milioane de modele de aparate foto, eseurile ei sunt la fel de valabile, triste și care marchează punctul culminant al egocentrismului. Momentul în care oricine a putut spune cu mândrie „iată ce văd eu”, iar obiectivul arată o lume stranie, ochi goi și un mediu inaccesibil. Iar descrierea funcționează la fel de bine pentru fotografiile de război, arta Dianei Arbus, splendidele fotografii de modă și nou-născutul hashtagselfie.

Poate că am rămas prea sumbru, melancolic sau serios după lectura lui Susan Sontag, dar a fost acolo o voce pe care n-am auzit-o prea des în jurnalismul cultural (pentru că eseurile ei sunt, ce-i drept, jurnalism cultural), o sinceritate pe tonuri joase, cadențată de ticăitul obiectivelor foto. Mi-a plăcut mult cartea, am citit-o mai mult în mijloace de transport, făcând doar pauze să mă uit pe fereastră și să accept. 

Am acceptat că suntem egocentrici și neschimbați, pentru că mi s-a demonstrat că însuși faptul că fotografia captează doar o secundă, iar acea secundă este valabilă după 40 de ani într-o eră cu totul diferită (spunem noi). 

Citind Despre Fotografie de fapt citim despre noi, iar asta s-ar putea fie să ne doară, fie să ne uimească. 

De cele mai multe ori, nu realizăm cât de puternic este impactul imaginilor pe care le poate surprinde fotografia. INSA, NE PLACE SAU NU A RECUNOASTE, TOTUSI POZA ESTE O MICA PARTE DIN VIATA;VIATA NOASTRA!