Aşa... scris în doară... de la expresia : "TE DOARĂ?!". Apoi...
Însă... "de-o fi una... sau de-o fi alta"....
P.S: Impresia pe care o ai, acolo, in curtea acelui minister este exact IMAGINEA de ŢARĂ:
NU E BINE....CEEA CE ESTE, DAR SĂ MERGEM PE VÎRFURI. NU DE ALTA, DAR SĂ NU (NE) DERANJĂM.... ŞĂFII!
Deci: BATE, SAU NU... VIAŢA FILMUL?!
Dar, cum TIMPUL poate fi un "DUŞMAN TĂCUT"... iată şi un alt punct de vedere, la care subscriu, întrutotul... ca şi OPINIE!
"Împotriva simțului comun, care ar putea crede că memoria este primordială, iar uitarea nu este altceva decât absența – temporară sau definitivă – a memoriei, o simplă deviere sau chiar o defecțiune maladivă, ar trebui să reflectăm asupra posibilității de a regândi raportul dintre ele, inversându-l. Pentru aceasta, pot fi formulate câteva linii de argumentare.
1). Deși memoria ne este absolut necesară, mai ales pentru a ne proba
continuitatea în timp, deci identitatea, avem la fel de multă nevoie de
uitare. În lipsa ei, ne-am încărca de toată negativitatea întâmplărilor
nefericite și a trăirilor dureroase, adunate fără voia noastră de-a
lungul vieții. Din acest punct de vedere, uitarea contribuie decisiv la
păstrarea sănătății, cel puțin a celei mintale. Identitatea fiecăruia
este alcătuită la fel de mult din uitările sale esențiale precum din
ceea ce memorează. Iar acest lucru se petrece atât la nivelul faptelor
trăite, cât și la cel al cunoștințelor dobândite.
2). Uitarea este spontană, în vreme ce memoria se educă. Prima se
realizează de la sine, este naturală, cealaltă e adăugată. Desigur,
uneori nu putem uita pe cât de mult ne-am dori, motiv pentru care într-
un anumit sens chiar și uitarea trebuie învățată, apoi temeinic
exersată. Ea nu mai este atunci simplă și imediată, ci voluntară,
metodică. Nu întâmplător, Ricoeur vorbea despre „echivocitatea
primordială” a uitării. Dar și invers, memoria depozitează, dincolo de
voința noastră, chiar împotriva acesteia, nu doar idealuri, norme și
valori înalte, ci și mânie ori resentimente, dorințe neîmplinite,
speranțe false, iluzii deșarte. Totodată, ea cheamă adesea la suprafață,
actualizându-le, imagini și gânduri ascunse, care am prefera să rămână
în starea de latență, acolo unde se află în mod obișnuit.
3). Indiferent dacă e concepută ca „depozit” (Aristotel, Augustin etc.), „bancă metafizică”, „arhivă” sau „bază de date” (Sloterdijk), memoria e un furnizor constant de ființă, dar și de neant. Însă uitarea este și ea diversă, de la uitarea ființei la cea a banalităților cotidiene existând o sumedenie de stadii intermediare. Evident, o arhivă a uitărilor, sau o istorie a acestora, nu s-ar putea reconstitui decât grație activării memoriei, de la anamneza psihanalitică (Freud) la repetarea hermeneutică a uitărilor metafizice ale ființei (Heidegger). Dar reciproca este la fel de adevărată: arhiva celor păstrate în memorie nu e posibilă dacă n-ar exista un vast „ocean al uitării”, cum l-a numit Alexandru Dragomir. Datorită imensității uitării are loc selecția pe care timpul însuși o realizează. Și tot grație ei suntem feriți de aglomerația faptelor din istorie. Dacă toate cele întâmplate vreodată ne-ar vizita fără încetare, ne-am afla în imposibilitatea de a alege liber acele moduri de viață din trecut pe care le considerăm relevante și pornind, de la care preferăm, pe cont propriu și totodată în comun, să ne construim atât sinele, cât și comunitatea. Nietzsche este un fervent susținător al beneficiilor uitării, în raport cu care aventurile memoriei sunt nu doar târzii și secundare, ci chiar otrăvitoare. Uitarea acționează ca un cenzor vigilent, mereu prezent atunci când se produce întâlnirea noastră cu exteriorul, un „paznic pe pragul templului demnității umane” (Omenesc, prea omenesc I, § 92). Uitarea activă, așa cum o numește Nietzsche, este „o capacitate activă de frânare, pozitivă în cel mai strict sens al cuvântului, căreia i se datorează faptul că tot ceea ce este trăit, aflat, absorbit de noi, ne pătrunde în conștiință în faza de digestie (ar trebui s-o numim «absorbție sufletească») la fel de puțin ca și întregul proces foarte variat în care se desfășoară hrănirea noastră trupească, așa-numita «asimilare»” (Genealogia moralei II, 1). Uitarea aduce cu ea „puțină liniște, puțină tabula rasa în conștiință spre a face iarăși loc noului”, în vederea bunei guvernări a pluralității din corpul omenesc. Ea este „un soi de portăreasă, de păstrătoare a ordinii sufletești, a liniștii, a etichetei; se întrevede deci de îndată că fără uitare n-ar putea exista nici fericire, nici seninătate, nici speranță, nici mândrie, nici prezent”. Dacă uitarea este „o forță, o formă a sănătății robuste”, memoria este ulterioară, fiind creată atunci când apare dorința continuității în a voi un lucru odată ce ai început să îl vrei. În temeiul ei a devenit posibil faptul de a promite și a ne ține promisiunea. Astfel, memoria ne oferă garanția viitorului și responsabilitatea față de durata lungă. Pe fibrele memoriei, arată Nietzsche, este construită apoi conștiința. Însă principalul mecanism al memoriei este durerea: sacrificiile, groaza, martirajul, cruzimile și pedepsele. Asociate cu durerea, ideile devin fixe, iar instinctele morale sunt transformate în legi universale, cărora le uităm însă originile impure („imperativul categoric kantian miroase a cruzime”)."(George Bondor- TIMPUL)
Pînă nu ÎNCEPEŢI a ... uita.... vă doresc ... DUMINICĂ PLĂCUTĂ
Cum memoria (încă) nu m-a lăsat... vă propun a vă spune câte ceva, despre un film românesc: OMUL CARE NE TREBUIE.
Omul care ne trebuie este un film românesc din anul 1979, unul regizat de către MANOLE MARCUS. Rolurile principale au fost interpretate de actorii: Ilarion Ciobanu, Jeana Gorea, Octavian Cotescu și Catrinel Dumitrescu. Scenariul îi aparţinea lui Ion Băieşu. Un film cu iz de socialism moderat, dar cu o acţiune jucăuşă... precum era şi viaţa. Nu voi insista prea mult pe acesta, dar titlul mi-a atras ATENŢIA! Azi, acest titlu se poate da şi acestui nume: CONSTANTIN BUCUROIU
Şi le-a "SERVIT" societăţii civile sub denumirea de ASIAAN....
Acesta e doar PREAMBULUL unei poveşti, pe care vă invit a o VIZIONA săptămâna care vine, pe canalul meu de YTUBE: La Taifas.69
În loc de morală, o să vă DESTĂINUI ce i-a zis tînărul, pe atunci, C.BUCUROIU, marelui general comunist... ION COMAN (pe când acesta a vizitat fabrica de la Moreni):
"Tov General, chiar credeţi că oamenii aceştia mai pot face producţie, când stau toată noaptea; pe la cozi... ca să aibe ce mânca, a doua zi?!"
Răspunsul GENERALULUI atunci când a ieşit pe porţile fabricii, undeva în anul 1986... a fost următorul:
"Tov Director vă rog mult a nu-i face nimica acestui tînăr, pentru curajul de a spune lucrurilor pe nume...." Şi aşa a fost...
Azi, tînărul de atunci, înfruntă DE LA EGAL, LA EGAL... şi generalii temători, dar şi pe politicienii VREMELNICI
Deci, încă mai avem "OAMENI CARE NE TREBUIE".... Însă, nu UITAŢI să urmăriţi pe canalul de YTUBE: La Taifas.69; restul POVEŞTII!
Nu de alta, dar ca să vedeţi ce ne lipseste
În rest...DUMINICĂ LINIŞTITĂ
Uite, dacă nu mă credeţi... vedeţi ce zic, cei de la Wikipedia: "Ziua internațională a prieteniei este proclamată, din 2011, ca ziua în care se sărbătorește la nivel mondial prietenia între oameni, țări și culturi. Are loc, anual, în prima duminică din luna august" La nivel global, ONU proclamă 9 iunie ca Ziua Prieteniei – un eveniment mai popular decât oficial, dar cu o acceptare largă în societate."
Eu am decis însă să rămîn "FIDEL"; nu CASTRO... acestei date; de 30 iulie... Data de 30 iulie marchează, anual, Ziua internaţională a prieteniei. A fost adoptată de Adunarea Generală a ONU, exact la 27 aprilie 2011 ...
Am două variante a definiţiei PRIETENIEI... una PERSONALĂ; iar cea de a DOUA ... am găsit-o în slova lui ION PRIBEAGU.... Care stă "aninată" la începutul poeziei sale... "DE ZIUA MEA..."
