O TARA DE POVESTE

Nu am scris de multişor, aici, pe blogul acesta... iar, pentru că azi ca şi idee generoasă... am să scriu despre IERTĂRI,azi voi vorbi despre o IERTARE, una aparent banală... cea legată de sintagma: "până-n fund la taxatoare...".

Tovarășa taxatoare era parte din tramvai sau din autobuz.Şi da, era precum farul de la Constanța, sau ca paznicii închisorii Alcatraz; atunci când urcai în space ship-ul cu burduf și nu îţi lua-i bilet.

Şi asta, pentru că tovarășa stătea în spatele autobuzului și dacă urcai prin față era o adevărată aventură să obții acel bilet. Se forma un lanț uman de o solidaritate ieșită din comun. Iar banii ii dădeai la prima mână pe care o vedeai. Circulau din mână in mână cu exactitate și corectitudine până ajungeau, in fund, la tovarășa taxatoare.

Tovarășă, "stuchea" degetele și rupea din teanc un bilet, care se pasa din mână in mână până la tine.

Artă și precizie. "Team work" cum s-ar spune în zilele noastre. Ceva mai târziu s-au inventat compostoarele.

Şi Doamne cât mai fugeam de controlorii incognito, strecurați printre călători ca spionii ruși. Și atunci era o solidaritate nemaivăzută.

Ţin minte că am fost de atâtea ori acoperit de călători, numai ca să pot sări peste bara de la treptele autobuzului și să fug printre blocuri. Să nu mă prindă controlorii. Şi ăia, ca şi ăştia de azi, tot un fel de securiști.Și dacă mă prindeau...

Apoi, mai era şi cearta pe care mi-o aplica mama: "Iar ai mers fără bilet? Iar plătim amendă?"

Dar ajunsesem la performanța și eficiența de a nu fi prins decât o data la 6 luni.

Bani de abonament sau bilet e drept că primeam; dar ii cheltuiam, fără nicio educație financiară, pe eugenii și pe japoneze cu mac.

Îmi era dor de doamna taxatoare pentru că fiind mic, câteodată nu mă vedea, ori poate că se făcea că nu mă vede.Nu uitaţi această RUGAMINTE, precum o IERTARE:

... Daţi acest biltet, din mână-n mână, până-n fund; la taxatoare...

La final, în loc de alte multe cuvinte.... priviţi acest filmuleţ, luat de pe canalul acesta de YTUBE: La Taifas.69... Vă sfătuiesc a-l urmări.... aşa, din gând în gând... ca să ajungă, nu-i aşa... " până-n fund la taxatoare". Duminică liniştită!

Povestea mea de azi e una a unor TAINE... despre copilărie; despre CREDINŢĂ... dar şi despre cuvinte... ca formă de credinţă.

Povestea mea, asta de azi, începe cu oareşce timp în urmă... la o mănăstire, una de suflet. Pentru mine cel puţin... se va numi mănăstirea Robilor; a celor care, cu sau fără voia lor căzuseră la examenul Păcatului.Cel Uman.

Nu intru acuma a dezbate pe tema asta. Cu siguranţă că şi azi există mulţi specialişti, pe tema asta.

Era în faţa mea, iar când îmi vorbea se transfigura tot; cu o uşurinţă extrem de directă... ardea în propriul său păcat; în propria-i durere. Pe scurt, omul acela... de bărbat nu cred că putea fi vorba atunci... era acolo pentru a-l căuta, pe EL!

Îmi recunoscuse faptul că, o mulţime de alegeri greşite, pe plan personal l-au adus acolo.

Dar mai departe, îmi daţi voie a asculta DIALOGUL, dintre Mine şi El...

" - Deci Bogdan, tu te consideri vinovat... dar poate că nu eşti... poate că alegerile astea sunt tocmai ÎNCERCĂRILE, prin care tu trebuia să treci..."

" - Nu Luca, ele s-au transformat în aşa ceva... însă numai EU sunt PROPRIUL meu vinovat. Laic se poate rezuma la propoziţia... GESTIONARE PROASTĂ. A propriei vieţi. Teologic însă, Părintele de aici, mi-a spus o pildă; poate două, care mi se pot aplica şi mie. Chiar dacă par dispersate... totuşi, ele nu sunt.

Dacă ai un bob zăbavă de răbdare, ai să mă înţelegi. Aşa sper... "

" - Te ascult, oricum timpul nu ne apasă... " am replicat eu.

" - Ai auzit cumva de pilda numită vindecarea fiicei lui Iair?! Cunoşti?!" mă întrebă.

" - Vag... te rog reaminteş-mi..." am recunoscut şi am pus privirea în pământ.

" - De la început ţin să-ţi precizez că... toate minunile pe care le-a săvârşit Iisus sunt pentru întărirea credinţei celor care trăiesc cu nădejdea în Hristos şi să aibă viaţă veşnică." După care îşi făcu o mare cruce; una pravoslavnică.

Apoi, cu o linişte şi o pace interioară aparte, el continuă:

"Două minuni mari ne pune în faţă Sfânta Evanghelie . Iisus este chemat în casa mai marelui sinagogii, Iair, a cărui fiică, de 12 ani, era pe moarte. Pe drum, mulţimea se îmbulzea în jurul lui Iisus.

O femeie, suferind de o boală grea, care „cheltuise cu doctorii toată avuţia sa şi nici de la unul n-a putut să se vindece”, s-a apropiat de Iisus pe la spate şi „s-a atins de poala hainei Lui şi în aceeaşi clipă a încetat curgerea sângelui ei”.

Femeia ar fi dorit, desigur, ca atât boala cât şi vindecarea ei să rămână necunoscute de oameni, dar Iisus a simţit că s-a săvârşit minunea şi a vrut să o vădească pentru a ne da tuturora o frumoasă pildă de credinţă. „Cine, oare, s-a atins de Mine?”. Nimeni nu răspunse, iar Petru grăi: „Învăţătorule, mulţimile te împresoară şi se îmbulzesc şi Tu spui: Cine este care s-a atins de Mine? Iar Iisus a zis: S-a atins de Mine cineva, căci am cunoscut puterea care a ieşit din Mine. Iar văzând femeia că nu s-a putut tăinui, a venit tremurând şi căzând înaintea Lui a spus pentru ce pricină s-a atins de El şi cum s-a tămăduit îndată. Iar Iisus i-a zis ei: Îndrăzneşte fiică; credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace”.

Relatând această întâmplare, Sfântul Evanghelist Marcu ne spune că această femeie auzise ce se spunea despre Iisus şi în sinea ei zicea: „De mă voi atinge măcar de haina Lui, mă voi vindeca”

Acest gând arată credinţa ei în puterea vindecătoare a lui Iisus.

Vrând să arate această putere de credinţă, Iisus a zis: „Am simţit puterea care a ieşit din Mine”. Această putere pe care o numim dar (fiindcă ni se dă în dar, fără nici un merit din partea noastră) a adus vindecarea femeii.

Şi mergând mai departe, iată mai marele Sinagogii, Iair, se aruncă la picioarele Domnului, rugându-Lsă vie cu grabă, căci fiica sa e pe moarte. I se îmbolnăvise fiica, singura fiică pe care o avea şi pierzând orice nădejde în îndreptare prin mijloace omeneşti, aleargă cu sufletul umilit la Iisus, rugându-Lsă vină să-şi pună asupra ei mânile Sale divine şi s-o vindece.

Lui Iisus i-a fost milă de această durere a lui Iair şi a pornit spre casa lui; pe drum însă, un servitor al lui Iair veni în grabă spunând: „Nu mai osteni pe Domnul, copila ta a murit”.

Fără îndoială, vestea era de natură să zdrobească cu totul inima acestui părinte, dar mila Domnului întrece durerea. „Nu te teme - zice Iisus - crede numai şi se va mântui”. Era o zi a dragostei şi a minunilor. După acest schimb de cuvinte, Iisus şi-a continuat drumul până la casa lui Iair, unde rudele şi prietenii plângeau şi se tânguiau de această pierdere înainte de vreme şi unde începuse deja pregătirile de înmormântare.

În faţa acestei privelişti, Iisus a repetat în altă formă ceea ce spusese lui Iair pe drum: „Nu plângeţi, că n-a murit, ci doarme”. Cei de faţă primesc această afirmare cu neîncredere, cu zâmbete pline de răutate şi râdeau de dânsul, ştiind că a murit.

Iisus trecu cu vederea această lipsă de cuviinţă rezultată din neîncrederea în puterea Lui dumnezeiască şi în chemarea Lui înaltă.

El scoate afară pe toţi, afară de părinţi şi trei din apostolii Lui: Petru, Ioan şi Iacob şi apucând mâna celei adormite strigă: „Copilă deşteaptă-te!”. „S-a întors duhul ei şi a înviat îndată”.

Dând poruncă ca să-i dea hrană fetei şi nimănui să nu spună nimic din ceea ce s-a făcut, Mântuitorul Hristos a plecat. Care a fost bucuria şi întărirea credinţei lui Iair, ne dăm seama din momentul acela când şi-a văzut unica fiică ce era moartă, înviată în faţa tuturor. Minunea aceasta a făcut-o pentru ca să se întărească credinţa. „Crede şi se va izbăvi fiica ta”.

Tăceam... şi recunosc că această pildă îmi fusese unul din examenele de an, de la celebra facultate de teologie... dintr-un mic oraş. Nu ştiu ce m-a făcut de i-am replicat mai mult laic, decât în spiritul dureri sale.

" - Nu ştiu unde am citit faptul că; ezitarea părinţilor duce la tirania copiilor. Mai mult chiar, personal am întânit multe cazuri, în care, părinţii îşi tratează copiii ca pe nişte adulţi în miniatură, ca de la egal la egal. Ei simt nevoia să negocieze, să se justifice în faţa copilului pentru decizia luată.

Este ca şi cum şi-ar refuza dreptul la control. Şansele de a se face ascultat de către copil sunt minime."

Se uita la mine cu acei ochi, de verde tăciune... care-mi păreau ca nişte făclii... poate şi de aceea, chiar şi azi îmi aduc aminte de privirea aceea...stranie.

Scoase o pipă uzată, dar frumos lucrată, dintr-un abanos alb. Puse un tutun plăcut mirositor; după care trase oareşce fumuri. Nici multe, dar nici puţine. Apoi îmi zise:

" - Luca, în general, viaţa ne oferă multe surprize. Legea compensaţiei există doar aici, pe pământ, dar nu şi dincolo. Multe lucruri pe care noi le facem la tinereţe îşi găsesc corespondenţa şi au repercusiuni la bătrâneţe.

Am întâlnit un caz cu un creştin care avusese în viața sa o funcţie importantă, soţia sa de asemenea, şi s-au ferit toată viata de a naşte mai mult de un copil. Totul a fost foarte bine la tinereţe: comodităţi, grija numai a unui copil. De la 50 de ani au început problemele: bărbatul operaţie de prostată, peste un an tumoare la creier, după aceea preinfarct, accident vascular, operaţie de hernie, fractură de picior etc. Soţia, de asemenea, a început cu bolile genitale, cancer mamar, boli psihice, operaţie de inimă.

Copilul a ajuns la 33 de ani şi nu se putea căsători, era bolnav mereu, serviciu foarte greu găsea, deşi avea două facultăţi, nu se putea împrietenii nici cu fetele nici cu băieţii. Nu avea nici un prieten de suflet la care să se confeseze si cu care să se sfătuiască.

Părinţii au ajuns la 65 de ani şi erau epuizaţi şi bolnavi mereu nu aveau nici o reuşită, nici o satisfactie, credinţă foarte puţină, consolare la fel. Pe lângă toate acestea le-au mai făcut nişte vecini răi farmece la casă, adică au găsit nişte obiecte suspecte în casă şi au dedus că este ceva în neregula.

În cele din urmă au ajuns la mănăstire debusolaţi, decepţionaţi, descurajaţi de viaţă, fără pic de credinţă, ca şi cum ar fi fost foarte drepţi în viaţă şi toate aceste necazuri le-ar fi venit pe nedrept. Atunci am stat împreună de vorbă.am încercat împreună să derulăm tot filmul vieţii de la începutul căsniciei lor până la acea dată. De unde am dedus că viaţa lor nu fusese deloc în conformitate cu morala creştină. Păcatele multe si continue din tinereţe s-au strâns şi s-au repercutat la bătrâneţe peste ei şi peste unicul lor copil. Le-am spus că nu poate fi altfel.

Copiii, peste 10, pe care i-au avortat, i-au omorât, strigau „răzbunare“ înaintea lui Dumnezeu. De ce au dat viaţă numai la unu, iar celor zece nu le-au făcut bucuria să vadă lumina zilei. Deci, au comis un dezechilibru cosmic, din start, prin nenaşterea acelor prunci din comoditate, din indiferenţă, din neconştientizare. Actul a fost făcut. Acei 10 copii au fost concepuţi ca fiinţe umane, dar nu s-au născut. Ei sunt fiinţe si au suflet din momentul conceperii. Comoditatea şi minima suferinţă de a naşte și crește copii aduce la bătrâneţe acea suferinţă mult mai amplificată peste acei oameni. Dacă fugim de suferinţă la tinerețe, ea vine peste noi la bătrâneţe. Şi atunci vine pentru compensare. Aceste necazuri i-au făcut pe cei doi creştini să ajungă în final la mănăstire, să ajungă la biserică şi mai ales bucuria cea mare a fost că ei au conştientizat și și-au recunoscut toată greşeala vieţii lor. Era târziu. Însă nu prea târziu de a o repara. „Trebuie să facem pocăinţă până la ultima suflare a vieţii“ le-am spus. Dar, neştiind că, viaţa îmi va oferi şi mie, un astfel de exmplu: unul direct şi personal.

Şi da, o parte din TAINA asta, cea de azi s-a născut pentru că nu mi-am mai dorit AVORTUL. Ca noţiune. Şi eu am luptat, cu o disperare tăcută; dând din mâni şi din picioare. " Apoi iar tăcu. La fel de brusc, precum începu...

Abia atunci... umilul rob, din sfânta mănăstire a robilor .... am continuat.

" - Demult, pe când număram şi ştergeam pagină cu pagină, cărţile vechi, de la Biblioteca Sinodală; de la Antim... vlădica Grigore Băbuş ştiu că îmi tot repeta aceste adevăruri. "

Pe care i le-am dat mai departe lui... lui Bogdan... un dar a lui Dumnezeu; pe atunci căzut.

" -Toate păcatele sunt păcate grele si toate păcatele se numesc de marele Apostol Pavel „lucruri ale întunericului”. Că auzi ce zice: Lepădati dar lucrurile întunericului. Apoi începe să le numere: desfrânarea, lăcomia, betia, hula, necredinţa… Tot păcatul întunecă pe om, dar uciderea este un păcat si împotriva Duhului Sfânt si strigător la cer, si poţi să spui acestui păcat cum vrei tu. Căci, oare ce este mai scump la fiecare vietate... decât viaţa?

Nu vezi mata că, pînă si o furnică, sau un ţântar, ori o muscă, o jivină cât de mică, ea vrea să-şi salveze viaţa. Fuge, aleargă, se păzeste să nu o omori.

Dar omul, care-i chipul si asemănarea lui Dumnezeu, oare cât de scumpă este viata lui... înaintea Tatălui ceresc?

Dacă ar fi omul fiară, n-ar fi o pagubă mare, că o fiară este mult inferioară omului, dar omul este chipul si asemănarea lui Dumnezeu.

De aceea, cei ce fac avorturi distrug chipul lui Dumnezeu din om, icoana Preasfintei Treimi pe pământ, şi e-mi pare un foarte mare păcat. Atunci l-am întrebat pe Părinte:

– Prea Cuvioase, copiii care sunt avortati au suflet?

– Au! Cum să nu aibă?

– Dintr-a câta zi au ei suflet?

– Din clipa zămislirii. Căci spune proorocul Ieremia: Doamne, Tu zidesti duhul omului întru zămislire.

– Păi, înseamnă că sunt numai suflet, părinte.

– Sămânţa bărbatului si a femeii este vie. Si atunci, în clipa împreunării, s-a zidit si sufletul si trupul.

– Prea Cuvioase, ce se zideste întâi la om?

– Intâi si întâi se zideste sufletul si apoi trupul. Trupul ia forma după suflet.

– Atunci cum este cu copiii avortati?

– Pentru un copil avortat 20 de ani n-are voie să se împărtăsească mama lui. El este viu de când s-a zămislit în pântecele maicii lui; de când era cât o sământă de cânepă. Dacă îi faci ceva de atunci sau bei niste otrăvuri ca să pierzi copilul, ucigasă de oameni esti. De ce să nu vă spun? Cum să tac, că o să mă întrebe Mântuitorul!

– Mai este iertare, părinte?

– Este iertare! Te duci si te spovedesti, faci canonul si te iartă Dumnezeu."

Când am terminat de zis toatea acestea, privirea mea se înălţă spre Cer... A recunoştinţă şi iertare; deopotrivă.

Nu cu mult timp în urmă, paşii ni s-au intersectat din nou... pe un aeroport. El pleca la Oradea, cu ceva treburi personale. Eu aşteptam pe cineva...

" - Ei, dar cum eşti... ce face minunea ta, taina ta, pentru care te-ai luptat?" am întrebat, mai mult din curtoazie. Privirea sa, brusc deveni mohorîtă... şi zise doar atâta:

" -Au existat şi zile mai bune. Dar nimeni nu o poate fura de acolo..."

" - De unde, de acolo?"

" - Din locul ei... de taină. Dar nu uita ceea ce amândoi am auzit şi învăţat acolo:

„Sfințenia nu este o virtute a omului, ci este un dar al Duhului Sfânt, la care toți suntem chemați”.

Apoi dispăru grăbit, în marea aceea de oameni. Am avut impresia că atunci, când voi asocia numele lui... îmi va apărea imaginea NEBUNULUI; a celui care căută în mulţimea asta, de suflete... goale; un suflet... de OM!